ŞTIRILE ZILEI:
 
 
În alb şi negru despre arta contemporană Imprimare E-mail
Scris de .   
vineri, 24 iunie 2011
Gândindu-ne la arta contemporană, probabil primele cuvinte care ne-ar veni în minte ar fi: inovaţie, excentricitate, pete de culoare aruncate aiurea. Cu gândurile astea în minte, în noiembrie 2009 am avut ocazia să merg la Londra, hotărâtă să vizitez Tate Britain, unde avea loc faimosul Turner Prize - un premiu care se oferă anual celui mai proeminent artist britanic sub 50 de ani. Ajunsă acolo, am rămas cumva şocată, amuzată şi confuză când am văzut că premiul a fost acordat lui Richard Wright, ale cărui lucrări constau, foarte simplu, în: un perete alb, cu cercuri albastre pictate într-o linie dreaptă. Pe bune, cel mai prestigios premiu de artă din Marea Britanie oferit unui perete punctat? Desigur, dacă ascultăm explicaţia lui, părerea ni se poate schimba, ba chiar ajungem să avem o viziune romantică asupra lucrărilor lui. El spune că vrea să surprindă atmosfera spaţiului acela şi emoţiile ce plutesc în aer printr-o sinteză şi printr-un mediu care nu este durabil - respectiv un perete (care nu va rezista timpului), prin urmare accentuând efemerul momentului. Nu am plecat de acolo foarte optimistă.

Impas

Cu riscul de a fi destul de cinică, cred că „arta“ în ziua de azi a ajuns într-un impas, cade în prăpastie, nu mai are nicio fundaţie şi nicio urmare; ceea ce numim „artă“ nu mai e nimic şi în acelaşi timp e tot ceea ce vrem noi să fie. Dacă ne uităm în ce constă arta contemporană astăzi, variază de la un punct, o linie, o pungă de gunoi în mijlocul sălii, un WC pictat, scaune supradimensionate şi multe plagieri ale petelor lui Mark Rothko. În principiu, e doar o idee, un expozeu al unei frustrări sau mânii, este absolut orice cât timp e acompaniat de un titlu sau de o descriere complexă care să îndrume privitorul spre înţelegerea şi transformarea nimicului într-o întreagă teorie ideologică. Definiţia de dicţionar a artei ar fi: „un obiect estetic“. Dacă luăm o definiţie generală mai profundă, arta ar fi un obiect ce poate evoca privitorului un anumit sentiment, obiect obţinut prin filtrarea realităţii de către autor. De multe ori, o educaţie artistică, un porces de gândire şi o tehnică solidă sunt recomandate. Din păcate, artiştilor din ziua de azi le lipsesc multe dintre aceste trăsături, iar „operele“ lor ori sunt orientate spre artist exclusiv -  negând o imagine de ansamblu, aşadar degenerând uşor într-o sinteză excentrică a unui gând, care în final reprezintă ceva care numai pentru artist se leagă de realitate (de exemplu am văzut într-o galerie un tablou, o pânză 2m/2m de un roşu închis, cu două linii drepte, una albă şi una roşie, intitulat „Adam şi Eva“) -, ori artiştii pot aluneca în cealaltă extremă, orientaţi doar spre venit material, încercând să fie cât mai comerciali posibil - asta se poate atinge ori prin kitsch, ori prin aceeaşi ilustraţie de concept care poate fi atât de nouă şi şocantă încât cumpărătorii copleşiţi şi necunoscători o confundă cu arta (o pânză uriaşă uniformă albastru sau curcubeu). Arta contemporană (în special abstractă) azi nu evocă mai nimic în afară de confuzie şi e complet dependentă de titlu ca să poată exprima ceva, caz în care devine pur şi simplu literatură.  

Despre „Necunoscut“

Altă variantă este frecventul titlu „Necunoscut“ sau „Untitled“, în care privitorul rămâne pur şi simplu confuz, iar această derulare de cauză şi efect este atât de impersonală încât contrazice scopul artei. Aşadar, unde se află arta cotemporană acum? După mine, a vrut să reinventeze roata şi a eşuat (a reinventat doar băţul), iar după ce fiecare curent artistic de la Renaştere la Expresionism a inovat şi îmbogăţit, arta contemporană a vrut acelaşi lucru, dar a rămas în pană de inspiraţie şi s-a bazat pe raţiune şi idee să o scoată la suprafaţă. Aşadar, unde se situează arta contemporană în România? Din păcate, nu e nici una, nici alta. Nu are resursele necesare încât să se alăture mişcării acesteia cu dorinţa de senzaţionalism şi monumental, dar nici nu vrea tot timpul să abordeze o manieră clasică. În consecinţă, arta contemporană românească pendulează între stiluri şi idei vechi şi noi. Istoric vorbind, nu ne putem numi slabi din punct de vedere artistic, chiar deloc. România a produs multe talente, mai mult sau mai puţin cunoscute, unele atingând un nivel de recunoaştere internaţională, ca Victor Brauner, Brâncuşi şi eventual Grigorescu. Avem o istorie destul de variată, de la arta religioasă, ţărănească, clasică şi până la impresionism şi Dada. Totul până aici; acum facem parte din acelaşi blocaj artistic ca şi restul lumii, doar că într-un grad şi mai mare de lipsă de inspiraţie. Cât timp alţii construiesc scaunele acelea supradimensionate şi îşi permit să umple pânze uriaşe cu puncte minuscule şi încă să fie cumpărate, „industria“ artelor plastice aici e destul de slabă. Puţine fonduri, puţine materiale, puţine oportunităţi de expunere şi de cumpărare. Majoritatea artiştilor aplică principii vechi, temându-se de inovare, lucru care nu este neapărat rău, ci doar nereprezentativ pentru ce ar trebui să fie această perioadă.

Viitorul e în trecut?

Desigur, sunt şi excepţii, artişti care, deşi nu au recreat cubismul, au reuşit să depăşească limitele aşteptărilor, să pună teme arhaice în noi perspective, totul legat de o tehnică fenomenală şi bine construită. De exemplu, Ştefan Pelmuş şi Sorin Ilfoveanu au reuşit să încorporeze ruralul şi misticul în lucrările lor, deşi au o abordare modernă, ajungând în stadiul de a crea artă în sensul complet al cuvântului, îmbinând mesajul cu esteticul. Am mai fost martori şi la noua expoziţie a Marilenei Murariu, care a fost un şoc nu numai prin cromatica ei violentă şi suprafeţe mari, dar mai ales prin mesajul politic puternic şi tăios. Aşadar, arta contemporană încă există în România şi poate fi considerată bună, doar că, din păcate, cu greu aflăm de ea, iar ei îi e foarte greu să evolueze. Considerând viitorul artei contemporane în România, el nu pare atât de sumbru. În contrast cu şcolile de artă străine, în care se pune accentul pe libertatea de exprimare în orice condiţii, s-ar putea spune că aici încă se oferă o completă educaţie tehnică, talente noi înflorind constant. Este o singură problemă: această înverşunare în tehnică ar putea fi considerată drept limitativă, iar exprimarea proprie - îngrădită; mai mult, majoritatea acestor tineri vor renunţa sau vor rămâne nedescoperiţi din cauza lipsei de stimulare, apreciere şi suficiente fonduri - deşi apariţia recentă a fondului de investiţii Certinvest Arta Românească este extrem de încurajatoare, acesta fiind primul fond din România care va investi direct în opere de artă, ajutând la îmbunătăţirea şi propagarea lumii artei în România.
În consecinţă, cum ar arăta situaţia artei contemporane în România, la urma urmei? Având în vedere că artele nu sunt numai un mediu important de exprimare, ci şi o componentă vitală în cultura oricărei societăţi, nu ar trebui neglijate. Global şi local, imaginea artei momentan se caracterizează în fundaţia trecutului şi nu prin ce se întâmplă în prezent şi probabil va mai trece o perioadă de timp până să fim din nou pregătiţi să-i schimbăm traiectoria, dar putem măcar treptat să-i tot întărim construcţia pentru o evoluţie sănătoasă undeva şi cândva.        

Alexandra Lulache

Alte articole scrise de acelaşi autor:


 
Arhiva 2011
 
SC Dramiral Media Group SRL.
Copyright © SC Dramiral Media Group SRL. Toate drepturile rezervate.
Programare si design www.spider.ro