“Farfuria zburătoare… eu am construit-o!”. Oricât ar părea de ciudat, aceste vorbe stranii n-au fost rostite, cu accentul specific vreunui misterios dialect galactic, de către un extraterestru ciudat, venit pe Terra tocmai din străfundurile Universului. Dar nici de un om obişnuit, pe care l-am putea vedea, zilnic, aici lângă noi și printre noi. Aceste câteva cuvinte care, dincolo de simplitatea lor, constituie, de fapt, declaraţia de asumare a unei neştiute „paternităţi”, au fost rostite de Henri Coandă, una dintre cele mai sclipitoare personalităţi ştiinţifice ale ultimului secol, mintea fără de care lumea de azi ar fi fost cu mult mai săracă şi ar fi arătat cu totul altfel. Iar ceea ce, într-un interviu dat cândva, prin 1969, Coandă însuşi numea, „farfuria zburătoare”, a fost un proiect aeronautic deosebit de sofisticat, motiv pentru care s-a derulat sub pecetea celui mai bine păzit secret. Interviul în care Coandă îşi afirma rangul de inventator al „farfuriei zurătoare” i-a fost acordat ziaristului Gheorghe Brătescu, la scurt timp după ce marele savant revenise acasă, după decenii lungi de exil. Ulterior, într-un articol dedicat exact acestui episod, articol publicat în urmă cu aproximativ un deceniu, Brătescu a relatat că atunci, în 1969, Coandă şi-a întărit afirmaţia desenând pe o foaie de hârtie schiţa de principiu a acelui aparat excepţional. La o primă vedere, am putea considera că acest de pe urmă episod poate fi doar o invenţie jurnalistică, menită să atragă atenţia publicului cititor. Teoretic, am putea, dar practic am comite o gravă eroare, atât faţă de memoria unui mare savant, cât şi faţă de probitatea profesională a unui ziarist valoros, cu state vechi de activitate în presa noastră ştiinţifică. Adevărul este că schiţele făcute atunci, la repezeală, chiar de mâna lui Coandă erau doar o formă mult simplificată a unor planşe deosebit de complexe, parte integrantă a unui proiect pe care autorităţile americane l-au clasificat în categoria „Top Secret”. De fapt, o bună parte a vieţii marelui savant de origine română s-a petrecut sub pecetea tainei. Motiv pentru care nici acum nu se cunoaște, în amămunt, ce a făcut Coandă în anumite perioade. Tot ceea se ştie este că, ani la rând, a fost implicat în programe de cercetări aero-spaţiale strict-secrete. De fapt, prin viaţa şi mai ales prin aspectele neştiute ale carierei lui ştiinţifice, Henri Coandă este unul dintre foarte puţinii noştri conaţinali, dacă nu singurul, care merită cu adevărat rangul de „Românul Top Secret”.
Tezaurul din arhivă
Azi, când s-au împlinit, deja, 40 de ani de la moartea genialului savant şi inventator român, foarte puţini dintre noi mai ştiu că Henri Coandă şi-a petrecut anii cei mai creativi ai vieţii sale în străinătate. Şi nu oriunde. Geniul lui s-a pus în valoare în institute de cercetări din Franţa, alături de colectivele de lită ale unor celebre concernuri aeronautice din Anglia, ori în laboratoare ultrasecrete din SUA. Şi peste tot, el s-a dovedit a fi un geniu care, adeseori, a depăşit nivelul ştiinţific al vremurilor sale. Abia spre sfârşitul anilor ă60, pe vremea când Ceauşescu se zbătea să apară în faţa lumii ca un lider luminat, deschis valorilor Occidentului şi oponent al autoritarismului moscovit, Coandă a început să fie „curtat” de elita regimului comunist din România socialistă. Inițial a fost o perioadă de tatonări în care savantul a venit de câteva ori în vizită. Apoi, în 1967, i s-a acordat titlul de “Doctor Honoris Causa” al Institutului Politehnic din Bucureşti. Iar în 1970 el s-a stabilit definitiv în Republica Socialistă România, unde a fost primit cu onorurile cuvenite unui savant de talie cu adevărat mondială. În acelaşi an a devenit membru al Academiei Române. Iar în 1971 i s-a încredinţat conducerea nou-creatului Institut pentru Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică Bucureşti, celebrul “Increst”. Ajuns la o vârstă venerabilă, Henri Coandă a murit în 1972. După doi ani, fiica lui, care locuia în Anglia, a oferit statului român toată arhiva savantului, de la acte personale până la documenaţii tehnice, adunate într-o viaţă de om deosebit de bogată, niciodată banală sau monotonă. Închisă în zeci de colete sigilate, această comoară documentară, pentru care autorităţi mai luminate la minte decât ale noastre ar fi plătit bani grei, a fost dusă într-un obscur depozit de la „Increst”. Și acolo a zăcut, decenii la rând, aruncată de colo până colo şi nebăgată în seamă de absolut nimeni până în 1998, când a intrat în custodia Muzeului Aviaţiei. A fost un moment de graţie fără de care, cu ghinionul care ne paşte de obicei, acest tezaur ar fi putut să dispară pentru totdeauna. Abia acolo, arhiva a ajuns pe mâna unor cercetători adevăraţi, specializaţi în istoria aviaţiei. Iar munca lor, extrem de laborioasă, a durat mai mult de un deceniu. Ani lungi, în cursul cărora au existat şi momente când chiar şi sănătatea cercetătorilor s-a aflat în pericol. Luată la grămadă, arhiva Coandă este compusă din câteva chintale de hârtie, acte de tot felul, dintre care multe sunt vechi de peste un secol.
Măsurată strict cantitativ, arhiva Coandă poate fi considerată doar un maldăr de hârţoage, adunate într-o viaţă de om. Pentru specialiştii care au lucrat la sortarea, clasarea şi, ulterior, la studierea ei, această arhivă unică este rezumatul tangibil al unora dintre cele mai dinamice decenii din istoria aviaţiei mondiale. După ce au început să le studieze, răbdarea şi priceperea spcialiştilor au fost pe deplin răsplătite: în arhiva Coandă s-au păstrat documentaţiile câtorva sute de invenţii, brevetate în ţări din toată lumea, din SUA până în Japonia, nenumărate planşe tehnice dar şi diverse acte personale, unele necunoscute până atunci, documente care reîntregesc portretul unui om cu adevărat excepţional. Toate acestea, împreună cu recunoaşterea internaţională care i-a acordat deja rolul de „întemeietor” şi savant vizionar, pun în evidenţă o relitate tulburătoare: fără Henri Coandă, aviaţia modernă ar fi fost cu mult mai săracă şi, cu siguranţă, n-ar fi ajuns la nivelul din zilele noastre. După cum bine ştim, armata americană nu se joacă, absolut niciodată, cu informaţiile secrete. Cu toate astea, prin nu se ştie ce miracol informativ, în arhiva Coandă au fost descoperite şi o serie de documente care au fost clasificate, chiar în SUA, în categoria „Top secret”. Este vorba despre o serie de schiţe şi desene tehnice detaliate a ceea ce Coandă însuşi a botezat „Aerodina lenticulară”. Sunt desenele de principiu ale unui proiect ultra-secret despre care se crede că a fost dus cu bine la capăt ba chiar a și fost pus în aplicare. Este vorba despre un straniu vehicul aerian de formă circulară, care ar fi trebuit să atingă performanţe tehnice şi posibilităţi de maniabilitate întâlnite doar de ceea ce publicul larg denumeşte „farfurii zburătoare”. Iar în ultimii ani, analiza documentelor a adus în mintea multora dintre noi ideea că nu ar fi exclus ca enigmaticele OZN-uri, extraordinarele nave aeriene atribuite unor civilizaţii non-terestre, să fi „decolat” în realitate dintr-un loc cu mult mai apropiat de lumea noastră, şi anume din mintea unui român genial, savantul şi inventatorul Henri Coandă.
„Vremuri de taină”
Cel de al Doilea război mondial l-a prins pe Henri Coandă la Paris, în zona ocupată de nemţi. Există informaţii conform cărora, după eliberarea capitalei franceze, el ar fi fost acuzat de colaborare cu regimul nazist pentru care ar fi lucrat la realizarea avioanelor cu reacţie intrate mai târziu în dotarea flotilei Luftwafe. Specialist în istoria aviaţiei, prof. Valeriu Avram afirmă, bazat pe informaţii ale vremii, că americanii l-ar fi interogat pe Henri Coandă în privinţa poroiectării şi realizării acelor avioane. Probabil că l-au tot interogat până când şi-au dat seama cât de valoros este tezaurul de cunoştiinţe tehnico-ştiinţifice pe care românul îl avea ascuns în propriul creer. Ulterior, după încheierea celei de a doua conflagraţii mondiale, Henri Coandă a intrat într-o perioadă aproape necunosctuă a vieţii sale. Tot ce se ştie este că între 1945 şi 1969 s-a aflat în SUA, unde a lucrat pentru “US Air Force”. În plus, se pare că, la un moment dat el a luat parte şi la anumite programe spaţiale secrete ale NASA. Dar cercetările sale au fost atât de “discrete”, încât nici până în ziua de azi nu se ştie, concret, care a fost contribuţia sa la succesele obţinute în acei ani de programele aero-spaţiale americane. În vremea când savantul român lucra în SUA, ,,Efectul Coandăăă a stat la baza altor brevete, omologate în Franţa, de astă dată. Este vorba despre Brevetul nr. 1156516, luat în evidenţă pe 19 mai 1958, brevet al cărui obiect îl constituie un straniu vehicul aerian, de formă circulară, pe care inventatorul său l-a numit ,,Aerodină lenticulară. Propulsia acestuia era asigurată de o serie de ajutaje speciale care, absorbind aerul de pe faţa superioară a aparatului, îl evacuau cu mare viteză spre sol, manevră care, executată rapid, asigura urcarea sau coborârea aparatului. La 16 iunie 1958, Coandă a înregistrat, tot în Franţa, Brevetul nr. 1158539, privitor la comanda automată a unor elemente aerodinamice speciale, cu ajutorul cărora aparatul dobândea o maneabilitate extraordinară, aproape similară celei care li se atribuite misterioaselor “OZN”-uri. În documantaţia anexată brevetului, Coandă aprecia că un astfel de vehicul, greu de o tonă, ar putea ajunge în trei secunde la o mie de metri înălţime având asigurată o autonomie de circa 5000 de km. Conform brevetului „Aerodina Coandă” putea decola şi ateriza oriunde, la verticală, în punct fix, „fără a fi nevoie de amenajări speciale a locului de aşezare a aparatului”. Din puţinele informaţii care au trecut de graniţele secretului s-ar părea că activitatea lui Henri Coandă în laboratoatele aero-spaţiale americane a avut legătură tot cu ,,Efectul Coandă,, şi cu aplicarea lui la strania “Aerodină lenticulară”. Ulterior s-au petrecut o serie de evenimente cel puţin ciudate, desprinse parcă din „teoriile conspirației”: un consorţiu canadian, finanţat însă de americani, a primit sarcina de a proiecta și construi un aparat aerian similar unei “Aerodine lenticulare”. Atunci, şef al acelui proiect ultrasecret ar fi fost englezul John Frost care, într-o primă fază l-a ocolit pe Henri Coandă și a evitat să-l coopteze în colectiv. De asemenea, s-a mai aflat că, încă de la început, colectivul Canadian s-a împotmolit într-o serie de dificultăţi de natură tehnică practic insurmontabile. Motiv pentru care, până la urmă, Frost l-ar fi chemat în ajutor chiar pe cel care descoperise şi brevetase aplicaţiile practice ale “efectului Coandă”. A fost un gest tardiv, care a primit un refuz ferm din partea inginerului. Rămaşi singuri pe ,,baricade,, oamenii lui Frost au reuşit, prin 1961, să construiască un prototip care, practic, n-a funcţionat niciodată. În final, după ani lungi de încercări, candienii au afirmat, cu tărie, că “Efectul Coandă” nu poate fi utilizat la construirea unui aparat de zbor ultra-performant. A fost un lanţ întreg de situaţii ciudate, care ar putea lăsa loc unor interpretări… să zicem “neconvenţionale”. Şi anume că, anunțată public, tentativa canadienilor ar fi fost doar o diversiune, la adăpostul căreia cercetările ar fi putut continua în linişte şi departe de ochii curioșilor, în cu totul alte laboratoare, mult mai bine dotate dar şi deosebit de “discrete”. Cert este că, începând de atunci, în lumea aviaţiei au apărut o serie întreagă de aparate de zbor deosebit de sofisticate. Aparate care, adeseori, ating performanţele pe care Henri Coandă le atribuia “Aerodinei Lenticulare”.
