Din tot ce s-a făcut festiv la împlinirea a 135 de ani de relaţii diplomatice româno-americane, cel mai potrivit, mai emoţionant şi mai folositor fapt este apariţia unei lucrări (în trei volume) despre aceste relaţii. Atenţie: este vorba de o relaţie despre care politologii spun că este funciarmente şi fatalamente asimetrică, deci prezintă suficiente temeri, disconforturi şi riscuri pentru partenerul mai mic (sau mai slab). Şi totuşi, relaţia SUA-Romania a avut un moment astral (de câteva decenii), când ambele părţi au avut de câştigat, iar România a acţionat în marea politică a lumii ca un partener dintre cei mai activi, imaginativi şi înţelepţi. Cartea se numeşte “Trei decenii de relaţii româno-americane 1955-1985”, şi se înseriază ca volumele 5,6 şi 7 din ciclul editorial “România. Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii războiului rece”. O lucrare enciclopedică, gândită şi alcătuită de ambasadorul Nicolae Ecobescu şi colaboratorii, editată la Fundaţia Titulescu şi care conţine documente edificatoare – româneşti şi străine – atingătoare de politica şi diplomaţia României din perioada Războiului Rece.
Carte cât se poate de oportună, acum, când aceste relaţii au intrat într-o fază responsabilă, angajantă, gravă (prin Deveselu, Crimeea etc.) şi când riscurile accentuării asimetriilor din relaţie sunt mai mari.
Carte emoţionantă, pentru că rememorează, dar şi dezvăluie cât mai mult din amploarea, bogăţia şi grandoarea momentului cel mai fast al istoriei legăturilor Romania-America.
Carte folositoare, pentru că îi poate învrednici sau măcar încuraja pe oamenii noştri de stat să dea viaţa reală şi firească relaţiilor româno-americane, căci nimeni nu poate nega persistenţa unui deficit de încredere reciprocă şi de interes reciproc în acest deal. Din relaţiile cu Statele Unite, România are nevoie nu numai de cooperare economică la nivelul celei politice (cum se tot spune, dar cam degeaba), ci, înainte de orice, de garanţii de securitate ferme şi clar enunţate şi stipulate, căci prin Parteneriatul strategic întărit cu SUA, România s-a aşezat temeinic şi necondiţionat în “Lumea Binelui” (de care vorbea preşedintele Reagan), alături de Statele Unite şi de celelalte state ale democraţiei.
Meritul cel mai evident şi mai util în această clipă istorică al cărţii este că arată cât se poate de lămurit, pe înţelesul oricui, prin fapte concrete, că între o hiperputere şi o ţară ca România, ţară “mică şi mijlocie”, cum ne plăcea la un moment dat să-l parafrazăm pe Ceauşescu, se pot construi şi dezvolta relaţii reciproc folositoare,care să nu fie neapărat nici inechitabile, nici umilitoare pentru unul dintre parteneri. Celor ce teoretizează astăzi că doar marile puteri (eventual şi statele emergente) au dreptul să facă sau măcar să spună ceva de auzit în problemele comune ale lumii, documentele despre relaţiile româno-americane din această carte le aplică un blam fără apel. În trei decenii ale secolului abia încheiat, România a fost vizitată de doi preşedinţi americani (şi de mulţi alţi foarte înalţi demnitari de la Washington), iar Nicolae Ceauşescu a făcut trei vizite oficiale şi una neoficială în SUA. Ambianţa discuţiilor la vârf? Nixon i-a propus lui Ceauşescu să meargă la vânătoare cu o armă pe care i-o dăduse cadou Hruşciov. Vi-l imaginaţi pe preşedintele Obama oferindu-i astăzi vreunui om de stat român o armă dăruită lui de Putin ( numai că aşa ceva nu există!). “Sunteţi un foarte bun diplomat. Îmi place cum argumentaţi”, îl complimenta pe liderul român unul dintre cei mai temuţi diplomaţi americani ai vremii, Averell Harriman. Kissinger, McNamara, nu conteneau nici ei să-l flateze pe şeful statului român. Iar un fragment din studiul Departamentului de Stat din august 1968, când se profila cu adevărat o intervenţie militară a URSS în România conţine un angajament mult mai ferm şi mai clar decât poziţiile publice exprimate de Washingtonul oficial în actuala criză ucraineană: “Urmărim cu atenţie rapoartele care se referă la o posibilă acţiune militară a Uniunii Sovietice împotriva României. S-au pregătit studii de contingenţă pentru eventualitatea unui atac. Declaraţia fermă, din 30 august, a preşedintelui împotriva unei noi agresiuni, precum şi avertizarea dată lui Dobranin , în seara aceea, de către secretarul de Stat Rusk dovedesc, cu claritate, atitudinea Statelor Unite şi nu ar trebui să lase nicio urmă de îndoială în mintea sovieticilor cu privire la poziţia noastră”. Şi România nu era atunci membru al NATO, dimpotrivă, era, în Tratatul de la Varşovia, aliată cu URSS!
În sfârşit, o declaraţie cât se poate de semnificativă a aceluiaşi preşedinte Nixon, unul din marii lideri ai lumii secolului XX: “Doresc să ştiţi, domnule preşedinte, că noi înţelegem că România trebuie să urmărească realizarea propriilor ei interese. În măsura în care o asemenea asistenţă poate fi obţinută intr-o ţară ca URSS, este în interesul României să o obţină, după cum dacă este necesar să se obţină acest sprijin din partea SUA, aceasta este de asemenea, în interesul României. (…) Eu nu spun că, dacă sunteţi prietenul SUA, trebuie să fiţi inamicul altcuiva. Conţinutul şi caracterul relaţiilor României cu alte state este treaba dv. Noi suntem interesaţi numai în prietenia dintre cele două ţări ale noastre, în dezvoltarea relaţiilor dintre noi, în interesul reciproc al popoarelor român şi american”. Unde să punem scrisă, cu litere mari, aceasta spusă? La Cotroceni, la Victoria, sau şi la Ambasada SUA?
Dar acest moment de culme din istoria relaţiilor noastre bilaterale a fost urmat de ani şi ani de relaţii penibile, stânjenitoare, tensionate şi, până la urmă, catastrofale, cel puţin pentru România.
Din trilogia relaţiilor România-SUA mai este de reţinut, în orice caz, şi următoarea afirmaţie cuprinsă în “Notă asupra ediţiei”: “Ni se pare de domeniul evidenţei datoria sacră ce revine românilor de a nu uita că, dintre factorii externi, pilonii cei mai importanţi de susţinere a politicii de independenţă promovată de liderii de la Bucureşti, au fost R. P. Chineză – în Est, şi Statele Unite ale Americii – în Vest. Fără dezvoltarea relaţiilor de prietenie şi colaborare cu aceste două mari puteri ale lumii, supravieţuirea şi afirmarea României ca stat independent şi suveran, în anii atât de dificili ai Războiului Rece, ar fi fost de neimaginat”.
Iată suficiente raţiuni pentru care această operă editorială, de referinţă pentru trecutul, dar şi prezentul şi viitorul României în lume (şi pe lume, dacă tot vorbim de supravieţuire), să o facă, pentru unii, nu doar incomodă, ci de-a dreptul suspectă. Mai ştii?
