Acasă Actualitate Un general (r) SRI acuză: ofițerii „anti-KGB” – primii disponibilizați de...

Un general (r) SRI acuză: ofițerii „anti-KGB” – primii disponibilizați de către Măgureanu

DISTRIBUIȚI

Un general (r) SRI, Aurel Rogojan, fost șef de cabinet al generalului Iulian Vlad, îl contrează pe un fost căpitan DIE, Virgil Măgureanu, primul șef al urmașului Securității

Apariția în presă  a unor opinii în serial ale primului director al SRI, Virgil Măgureanu, privind reformarea aparatului securității statului, a născut noi controverse printre rezerviștii Serviciului, care îl acuză pe profesorul de sociologie și fost căpitan DIE că, printre altele, a favorizat și epurarea ofițerilor de informații care urmăreau agenții serviciilor secrete comuniste din România în cadrul Unității 0110 „anti-KGB“. Generalul de brigadă (r) Aurel Rogojan, fost șef de cabinet al generalului Iulian Vlad, cu o activitate importantă în comunitatea de informații de după 1989, consideră că Virgil Măgureanu rescrie istoria SRI și este, încă, tributar  „echipei Ștefan Gheorghiu“. Îi stăm la dispoziție profesorului Măgureanu pentru o eventuală replică. Generalul (r) SRI Rogojan ne-a oferit în exclusivitate extrase dintr-o nouă lucrare a sa, care va fi lansată pånă în decembrie și care va da multe insomnii unora sau altora: „1989 – Dintr-o iarnă în alta – Romånia în resorturile secrete ale istoriei“. Le vom publica în premieră, alături de alte documente mai mult sau mai puțin secrete, pentru a contribui la aflarea adevărului asupra momentului Decembrie 1989.

– Domnule general, cum comentați afirmația domnului Virgil Măgureanu că au trebuit să treacă doi ani pentru ca nou-înființatul SRI să poată răspunde atribuțiilor sale? Și care a fost rolul cadrelor instalate de Nicolae Militaru, agent GRU, la conducerea unităților?

– În primul rând, cam de atâta timp a avut nevoie pentru scoaterea de la conducerea „unităților teritoriale paralizate“ – după cum spune chiar dânsul – a șefilor detașați de la Ministerul Apărării Naționale, care într-adevăr, cu rarisime excepții, au blocat activitatea de informații pentru securitate națională la nivelul întregii țări. Inițial, directorul Serviciului Român de Informații i-a creditat și acceptat, probabil și din nevoia de a avea susținerea puterii militare, unica forță conducătoare reală în acel moment. Toate sediile unităților teritoriale ale fostului Departament al Securității Statului fuseseră ocupate de comandamentele militare județene, iar patrimoniul întregului DSS, preluat de MApN. Dacă preluarea a fost aproape instantanee, pentru recuperare a fost nevoie de mult timp și numeroase formalități birocratice, iar inventarul inițial nu s-a mai reconstituit.
În al doilea rând, tot cam doi ani au fost necesari pentru adoptarea Legii de organizare și funcționare a Serviciului Român de Informații, în condițiile în care în absența cadrului juridic, având în vedere contextul ostil, special creat și exacerbat, împotriva reconstrucției juridice și instituționale a sistemului securității naționale, era teoretic și practic imposibil să se relanseze o activitate normală a vreunui serviciu de informații.
În al treilea rând, domnul Virgil Măgureanu, prin prestațiile sale publice, a dezavuat mijloacele și metodele activității secrete de informații, omițând că acestea nu au determinare ori condiționări ideologice, informatorii, de exemplu, existând de când lumea. Or, dânsul, în calitate de director al noului serviciu de informații pentru securitate națională, declara ritos și încerca să demonstreze că acesta va lucra fără informatori. Jocul domnului Măgureanu cu cuvintele a avut efectul unei lovituri nucleare asupra sistemului informativ. După aceea, ca și cum nu ar fi fost destul, domnia sa a declarat deschis războiul cu dosarele secrete din Arhiva Securității. Asta și în replică la actul celui care i-a transmis către presă dosarul personal de căpitan în rezervă al Serviciului Extern al Securității. Apartenența respectivă era poate un fapt de înaltă onoare și patriotism, cu care trebuia să aibă tăria să se mândrească, nu să se lepede ca de satana…

– Credeți că publicarea dosarului său a dus și la alte „accidente“?

– Au mai fost și alte „accidente“ în exercițiile de comunicare publică ale directorului Serviciului Romån de Informații care, toate la un loc, au decredibilizat declarațiile de intenții cu privire la edificarea noului serviciu de informații. Ce bază de sprijin mai putea să-și creeze un serviciu de apărare a securității cetățeanului, societății și statului împotriva conspirațiilor și atentatelor anticonstituționale, dacă nu putea oferi nicio protecție surselor sale, nici măcar ca un ziarist, iar informațiile și documentele din dosarele secrete susțineau un acut război politic dintre putere și opoziție? Să nu avem memoria scurtă, dar note, declarații, fișe și alte documente secrete din dosarele existente în Arhivele Securității, despre personalități marcante ale opoziției, preluate de SRI, nu s-au „teleportat“ singure în paginile anumitor cotidiene sau săptămânale, cele mai multe acum dispărute din peisajul presei. Deci, în afirmațiile domnului Virgil Măgureanu încap și nuanțele de această natură…

– Da. Cu ce s-a remarcat această „echipă de la Ștefan Gheorghiu“, care apare în construcția Serviciului Român de Informații?

– Acesta este fondul chestiunii în discuție: de fapt lipsa de criterii în managementul resurselor umane, absența unei politici de personal, corect fundamentate, eliberate de numeroasele presiuni exterioare pentru plasamentul a tot felul de neaveniți și paraziți au accentuat deprofesionalizarea, voluntarismul și aventurismul, întârziind transformările frecvent clamate și mult-așteptate. Revin asupra „echipei de la Ștefan Gheorghiu“. Cu trecerea timpului, ei au devenit foarte buni colegi, au găsit suficiente amintiri și alte elemente de comuniune cu „securiștii“, „foștii din securitate“, cu care s-au coalizat în rezistența tacită față de pericolul reprezentat, atât de menținerea în Serviciu a „profesioniștilor“ din armată, cât și de noul val „pecerist“, al „pilelor, cunoștințelor și relațiilor“. Desigur, lucrurile bune nu puteau să apară din senin. Dl Virgil Măgureanu, ca profesor, s-a ocupat cu reală aplicație de problemele pregătirii viitorilor ofițeri. Dar ei și-au afirmat profesionalismul după circa opt ani de la absolvire. Trebuie recunoscut totuși că unii membri ai echipei au avut ceva realizări: au excelat în politică și controlul informării factorilor de decizie ai statului. Nu au realizat, însă, rolul și importanța culturii juridice a ofițerilor de informații. Consecința a fost aceea că formarea noilor generații de ofițeri nu a mai urmărit să-i deprindă cu rigoarea raționamentelor juridice în înțelegerea și interpretarea informațiilor în raport cu  amenințările sau evenimentele, ci cu raționamentele științelor speculative.

Dvs. ați susținut recent că, în 1989, „Departamentul Securității Statului, în pofida presiunilor politice din ultimii 10 ani, care-i vizau deprofesionalizarea, dispunea de un corp al ofițerilor de informații cu un înalt grad de instruire (absolvenți de facultăți în cele mai diverse specialități, absolvenți ai unor cursuri de limbi, culturi și civilizații străine, un procent însemnat de specializări postuniversitare)“. Domnul Virgil Măgureanu afirma exact contrariul, respectiv că „efectivele abundau de oameni depășiți de evenimente, chiar deprofesio-nalizați“. Adevărul e, poate, la mijloc. Cum comentați?

– Depinde de unitățile de măsură folosite pentru cuantificarea profesionalismului și de momentele evaluării pe care le are în vedere domnia sa. Domnul Virgil Măgureanu a găsit imediat loc în SRI unor oameni de încredere, cu care a lucrat la Academia „Ștefan Gheorghiu“ ori la institutele pendinte de aceasta, folosite pentru acoperirea unor misiuni externe, inclusiv cea avută inițial de profesorul meu de Teorie Generală a Statului și Dreptului, Dumitru Mazilu. Acești primii nou-veniți în Serviciu s-au făcut că nu prea înțeleg rațiunile și fondul activității secrete de informații. Ca să nu se creadă cine știe ce… Apoi mai manifestau și suspiciuni ori rezerve serioase față de acest gen de activitate și, bineînțeles, față de cei care o practicau. Toate consilierile pe le ofeream, cu bună-credință, erau răstălmăcite și aplicate exact pe dos, crezând că noi, cei „vechi“, le spunem „pe invers“. Interesați de consolidarea noilor lor poziții, nu scăpau prilejul de a se pune numai pe ei în evidență și de a-i discredita, marginaliza ori exclude pe ceilalți.
Într-o etapă următoare, domnul Virgil Măgureanu a fost nevoit, din câte am înțeles, să disponibilizeze circa 1.200-1.500 de ofițeri din generațiile de mijloc, adică pe cei care constituiau pilonii de profesionalism și ai perspectivelor Serviciului. Aceasta după ce anterior toți cei care împliniseră 50 de ani au primit „liber“ la pensie. Mulți dintre cei astfel disponibilizați au trebuit să plece nu pentru că au făcut parte din poliția politică, ci pentru că au lăsat „răni adânci“ unor servicii de spionaj străine… Acesta este adevărul, să nu-l spunem nici după 20 de ani?!

– Stați puțin. Vreți să spuneți că au fost epurați, de fapt, tocmai cei ce stăteau cu ochii pe agenții străini?

– În dialogurile domniei sale cu istoricul loviturilor de stat din România, Alex Mihai Stoenescu, domnul Virgil Măgureanu rămâne zdravăn strâns în chingi, ca să nu spunem umilit, în legătură cu inabilitatea răspunsurilor și confuzia răspândită în chestiunea unei părți din arhiva microfilmată a UM 0110. Dumneavoastră, ca jurnalist experimentat pe frontul estic al României, puteți credita bâlbâiala domnului Virgil Măgu-reanu în chestiunea respectivă, sau chiar credeți că ce s-a luat de acolo, din plafonul unității, nu avea și copii de asigurare? Nu, nu-i nevoie să-mi răspundeți. Fac și eu un simplu exercițiu de retorică…