Acasă Lumea-i Cum Este Victoria românească a păcii din 1919-1920

Victoria românească a păcii din 1919-1920

DISTRIBUIȚI

Românii au purtat primul război mondial pe două teatre de operațiuni, în două confruntări deopotrivă de înverșunate: încleștarea de pe câmpul de luptă, unde și-au pierdut viața, pe front sau în spatele frontului, peste un million de vieți și înfruntarea nu mai puțin crâncenă, dar în care au fost puse în cumpăna nu vieți omenești, ci însăși ființa statului național român. Vorbim de obicei despre Marele Război și “calvarul păcii” care i-a urmat, dar fără a realiza prea bine, așa cum se cuvine, dramatismul acestei duble încercări, cu sfârșit triumfal. Da, este adevărat, România nu a câștigat războiul din punct de vedere strict militar – nici măcar prin episoadele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz – și nici nu avea cum să-l câștige în față copleșitoarei mașini de război a inamicului și cu un sprijin capricios și precar din partea Aliaților, dar a câștigat pacea prin Tratate care i-au consfințit și întărit prin documente internaționale drepturile în fața lumii.
În Memoriul prezentat Conferinței la 1 februarie 1919, Ion I. C. Brătianu făcea cunoscute în mod oficial revendicările teritoriale ale României și sublinia că acestea sunt cât se poate de firești și de legitime, după care adăuga: “Dacă s-ar aplica cu o rigoare absolută principiul grupării lingvistice sau etnice, România ar fi trebuit să reclame, fără contestație posibilă, unirea a sute de mii de români de limbă, moravuri și inimă, care trăiesc în grupuri compacte pe malul stâng al Nistrului și dincolo de Bug, până la Nipru. Ea ar fi trebuit să ceară realipirea la Patria Mama a sutelor de mii de români stabiliți dincolo de Dunăre, în Serbia, între Valea Timocului și cea a Moravei, care și-au păstrat, și ei, limba, tradițiile și conștiința lor de români. (…) Cerând pentru marea unitate românească toate aceste suflete românești, ea ar fi putut face cu ușurință un schimb cu elementele străine stabilite în interiorul frontierelor naturale ale țării române, între Dunăre, Tisa și Nistru. (…)România cere numai tuturor statelor vecine de a arăta aceeași moderație și de a face aceleași sacrificii în interesul păcii, dezvoltării libere a popoarelor și progresului economic al Europei”.
Victoria în pace obținută în 1919-1920 la Paris ne-a rămas însă în continuare prea puțin cunoscută și istoricii au datoria de a ne restitui cât mai fidel și mai detaliat acest moment astral al devenirii noastre naționale. Este ceea ce fac autorii coordonați de prof. dr. Dumitru Preda prin corpusul de documente reunite în volumul “România la Conferință de Pace de la Paris 1919-1920”, din care am citat si fragmentul de mai sus. Documentele selectate in volum recompun, asemenea Columnei lui Traian, o adevărată epopee secvențială a bătăliei politico-diplomatice de la Conferinta din capitala Franței. România, prin primul ministru Ion I. C. Brătianu și ceilalți reprezentanți ai țării, au militat cu îndârjire pentru dreptul nostru de a sta, pe picior de egalitate în drepturi cu ceilalți învingători, la masa negocierilor, în ciuda încercărilor de discriminare de tipul state “cu interese speciale” sau “limitate”ori cu statut de aliat sau nu. Reprezentanții României au reușit, prin eforturi tenace, să li se recunoască un statut demn și legitim, ceea ce le-a permis să susțină interesele și drepturile naționale și, în primul rând, frontierele firești ale națiunii, care vor fi garantate prin tratate internaționale.
Documentele de arhivă aflate în carte compun o imagine veridică a primilor ani de după încetarea (oficială) a ostilităților, dar care au fost în continuare marcați de atacuri, asasinate, jafuri, terorizarea populației civile etc. “Armistițiul a pus capăt războiului, dar nu și pentru noi” scria atunci Mihail I. Pherekyde, președinte a.i. al Consiliului de Miniștri într-o scrisoare adresată la Paris șefului delegației României, Ion I. C. Brătianu. Și continua: “Din partea bulgară, suntem împiedicați să ne stabilim autoritățile pe teritoriul nostru (…). Din partea Rusiei, frontierele noastre sunt zilnic obiectul atacurilor bolșevice (…), pe de altă parte trebuie să grupăm trupele în Transilvania (…) ungurii și-au masat aproape toate trupele sub ochii aliaților impasibili. (…) Astăzi bolșevicii amenință toată lumea și noi suntem singura țară în această parte a Europei care le opune o rezistență înverșunată”.
Lucrarea diplomației românești la Conferințele de Pace de la Paris – spuneam la prezentarea cărții la Fundația Europeană Titulescu – a prefațat cumva activitatea strălucită și singulară a României la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa din anii 1970, unde România a reușit să impună reguli și norme democratice de reprezentare, desfășurare și luare a deciziilor. Între Versailles-Trianon și Helsinki-Geneva se desfășoară un glorios arc peste timp al secolului de istorie modernă a României în care și diplomația românească a înscris pagini de aur. Volumul alcătuit de prof. dr. Dumitru Preda și colaboratorii – care este primul dintr-o serie ce va urma – depune o mărturie prețioasă despre începuturile acestui prim capitol de istorie a României moderne și contemporane. (Magna News.ro)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.