Acasă Special Trăiască în veci prietenia româno-americană

Trăiască în veci prietenia româno-americană

DISTRIBUIȚI

Pe vremea când inscripția din fotografie, „trăiască în veci prietenia româno-sovietică”, strălucea proaspătă în soare, gratiile de la ferestre păreau să garanteze pentru vecie autenticitatea mesajului. Cum se și vede, clădirea, undeva dincolo de Orșova, aproape de Dunăre, încă există. Acum 65 de ani, o întrezărisem din fugă, grăbit să prind alături de restul familiei ultimul vaporaș de Ada Kaleh și, da, chiar strălucea de departe. Dacă alăturarea cuvintelor de gratii însemnase deja ceva pentru mine chiar de-atunci, sau numai după ani și ani de zile, nu mai știu. Bineînțeles, mi-ar plăcea să cred că le-am alăturat de la început.

Ce știu sigur este că, ajunși la bord, primul lucru pe care l-am văzut a fost malul sârbesc, cu mult mai apropiat decât mă așteptasem. Pe faleza abruptă scria cu litere uriașe de var Viva Tito și nu doar într-un singur loc, ci-n vreo zece. De cum am întors capul, am descoperit mesaje asemănătoare și pe malul românesc, doar că la noi scria Moarte lui Tito. Și mi-a mai rămas parcă înfiptă în creier o altă inscripție de-a noastră, și mai impunătoare, începând cu un șirag de vorbe frumos aliniate prețuind până la cer, ba și dincolo, Primul Plan Cincinal. Baza textului o forma anul 1951, și fiecare cifră era atât de înaltă încât împreună ocupau sfertul de jos al panoului. Efectul total era grandios.

Cât preț pot pune totuși pe amintirile acestea, atât de vii, încât mi le pot readuce și acum în fața ochilor? Aveam doar șapte ani! Probabil, cifrele anului nu erau chiar așa de înalte, pentru că, de-abia acum realizez, deasupra lor se lăbărța cuvântul CANAL, scris în majuscule roșii (aș fi vrut să pot spune că erau sângerii, dar nu erau). Și este la fel de posibil ca ultima inscripție să nici nu fi fost la Orșova, ci într-un alt loc prin care trecusem tot așa pe fugă în acea zi.

N-am uitat niciodată aceste inscripții dintr-un singur motiv: observasem îndeaproape, pentru prima dată în scurta mea viață, coexistența a două opinii diametral opuse. La un capăt se găsea Furia Proletară, o entitate de neoprit după cum mi se explicase (ca să învăț să-mi țin gura, am aflat mai târziu). De neoprit, mi se repetase, și totuși nu fusese în stare să șteargă de pe fața pământului o nimica toată, două cuvinte dușmănoase, deși adevărul era, de fapt, la mintea copiilor. Dacă cineva striga Viva Tito pe malul românesc, ajungea la canal. Dincolo, putea să strige, putea să și cânte Viva Tito dacă de-asta-i ardea, trecătorii l-ar fi aplaudat, niciunul nu s-ar fi înghesuit să-l denunțe.

Nu mi-am dat seama atunci, dar nimerisem în singurul loc din România acelor ani unde un copil putea să ajungă de capul lui la o astfel de concluzie. N-a fost un proces instantaneu, din contră, totul s-a cristalizat treptat-treptat până a ajuns o obsesie, călăuzindu-mi fiecare pas în anii care au urmat. Puterea comunismului avea hotare și existau locuri unde se putea scăpa de ea. Permanent. Bineînțeles, pentru a reuși, trebuia să-ți spargi capul încercând soluții.

Și l-am tot spart.

O confluență neașteptată de idei: BOGDAN CHIRIEAC și MARK GITENSTEIN

Șaizeci și ceva de ani mai târziu, copilăria îmi rămăsese demult în oglinda retrovizoare—ceva la care mă gândeam arareori, pentru că, pe șleau, o preferam uitată. Și, cum se întâmplă adeseori în viață, îmi spărgeam iarăși capul cu probleme (figurativ de data aceasta), mai exact, complexitățile neașteptate ale noului secol: clima din Florida care de trei ani o luase razna; alegerile legislative de la toamnă care se vor termina cu scandal; ba chiar și-un fenomen nou și care m-a luat total prin surpriză, marea prietenie româno-americană. N-aveam cum să nu încerc o comparație de probă cu cealaltă la fel de mare prietenie familiară mie, cea pe care înainte o evitasem. Mai bine nu-ncercam.

Mă așteptam să văd o diferență ca între noapte și zi, să nu pot găsi un termen de comparație. Nici gând. Văd, dar nu știu ce văd. Ar fi trebuit să m-aștept totuși, n-am spus chiar eu puțin mai sus că secolul XXI este foarte complex?

Prietenia româno-americană, pe lângă complexitate, are și structura unui ghețar plutitor: există o idee vagă cam pe unde îl va duce curentul, deși nu se știe deloc cât va dura până ajunge la destinație. E posibil ca acolo să fie bine, deși deriva îl poate înscrie și într-un cerc fără sfârșit, fără ca cineva să simtă măcar o zguduitură. La fel, e știut de toți că porțiunea scufundată este cu mult mai masivă decât ce se vede la suprafață, dar lipsa oricărei transparențe până și-acolo sus, te face să te întrebi dacă la ce te uiți este cu-adevărat gheață, ori cu totul altceva.

Specific, mă străduiam să înțeleg tâlcul câtorva articole scrise la sfârșitul lui ianuarie de Bogdan Chirieac, ziarist, afacerist, analist (deși Analist s-ar fi putut foarte bine să-i fie un nume de botez: se repetă mereu, ca un patronimic rusesc, doar că la el se punea în față). Știam de Chirieac, pentru că la conferința de presă comună Trump-Iohannis din iunie 2017, el devenise un om remarcat de toată America. Un membru al Serviciului Secret american i-a smuls microfonul din mână chiar în clipa când deschisese gura să pună o întrebare, aparent nedorită (așa cum am înțeles eu, dacă Johannis ar fi fost obligat să aleagă între Merkel și Trump, cum avea el de gând să decidă, va da cu banul?)

Sub titlul “Bogdan Chirieac este de părere că președintele Klaus Iohannis ar fi trebuit să condamne abuzurile dovedite din justiție, existând numeroase astfel de cazuri celebre,” analistul se declară iritat la culme de atacurile unei facțiuni nenumite (a lui Dragnea, dar Chirieac, diplomat, nu-i spune acestuia pe nume), și decide să pună punctul pe i:
„Vis-a-vis de SPP și despre ceea ce se spune, eu am văzut multe în perioada aceasta, mai ales de când suntem în prima linie a războiului româno-român. Niciodată în valul acesta de dezvăluiri care ne-a cutremurat ca națiune, ca stat, nu am auzit despre două servicii să facă poliție politică: SPP și SIE. Despre SRI lucrurile s-au îmbunătățit în momentul în care s-a schimbat directorul [Eduard Hellvig] acestei instituții, în ianuarie 2015. Toată lumea recunoaște că a început o epocă nouă.” 

Am redat citatul de mai sus, ba l-am și marcat, pentru că, într-un alt context, auzisem aceleași idei de la fostul ambasador SUA Mark Gitenstein într-un discurs rostit la Washington, pe 14 Iunie 2017 cu ocazia unei Audieri Anti-Corupție referitoare la România (fiecare vorbă a sa “certificată și verificată” de cercetătoarea Corina Rebegea, CEPA):
„Vis-a-vis de rapoartele CVM (Mecanismul de Verificare și Cooperare): le-am citit, am vorbit cu autorii lor, cu experți legali pe vremea când am fost ambasador, alți profesioniști de la ambasadă, alți ambasadori și ONG-uri, precum și media independentă din România. Pricep îngrijorarea că DNA ar avea o agendă politică ori că e un instrument al serviciilor de informații sau al oricărui partid politic. Niciuna dintre aceste acuzații nu a fost întărită prin probe.”

La distanță de șase luni, sursa comună de inspirație a ambelor texte este ușor detectabilă, pentru că se urmărește diseminarea aceleiași idei cu, evident, minimele modificări necesitate de publicul diferit căruia i se adresează. Deși, în aparență, orientările celor doi sunt cât se poate de diferite politic, chiar adversariale, ei nu numai că au o agendă comună, dar aparțin aceluiași club exclusiv, cu membrii aleși pe viață—Clubul N, care nu e oficial, și nici nu are nevoie să fie. Trebuie reținut doar cuvântul de ordine: NNȘTPJARomâniaÎU4D-DNA-CSVEȘVPCVNACSN.

“NUMAI NOI ȘTIM TRASEUL PRECIS JALONAT AL ROMÂNIEI ÎN URMĂTOARELE PATRU DECENII, DAR NU AVEM CUM SĂ VĂ EXPLICĂM ȘI VOUĂ, PENTRU CĂ VOI N-AVEȚI CUM SĂ-NȚELEGEȚI.”

Nu discut dacă existența unei astfel de structuri este nocivă or toxică României. Asta va rezulta dintr-o dezbatere pe o scară mult mai mare decât s-a încercat până acum. Cert este că ea există, este instituțională și astfel politica oficială nu numai în România, dar și în Statele Unite, se bazează în orice luare de poziție pe o imposibilitate: nu există legături dovedite între serviciile de informații ale celor două țări și grupul dedicat luptei contra corupției în România. L-am informat chiar eu pe dl. Gitenstein că am aceste dovezi lipsă. El a avut bunăvoința să-mi răspundă:
Subject: RE: American citizen needs help in Romania. Date: Wed, 8 Oct 2014 12:49:16 +0000 Nicolae, thanx for forwarding your very disturbing note. I have forwarded it to the new charge at the embassy. [DEAN THOMPSON] I am having dinner w/ him tonite and will discuss. Thanx Markg.

Vom vedea toți limpede cum s-a ales praful de “my very disturbing note.” Ce s-a întâmplat? Se va vedea și asta.

„Dezabilitățile Premordiale ale Președenției vis-a-vis de Menegementul Multelateral”

Recent, după lectura unui alt articol remarcabil, “Dezabilitățile Premordiale ale Președenției vis-a-vis de Menegementul Multelateral” am decis să mă aventurez și eu în domeniul ziaristicii. Acum un sfert de veac publicasem un roman. Trebuia să mai existe pe undeva un grăunte de competență reziduală. Din păcate, m-am lămurit la fel de repede că vocabularul meu rămăsese tot cel de-acum 25 de ani, cu jumătate din cuvintele în uzanță astăzi. Nu m-am lăsat însă. Eram încurajat de informațiile abundente găsite în presă.

În definitiv, vorbesc bine engleza. E un fapt dovedit, că cineva care n-a studiat-o poate avea o prestație decentă în engleză în locurile unde se vorbesc multe limbi. Și eu puteam funcționa cu jumătatea mea de vocabular plus adăugiri mai mult decât decente în engleză. “Multelateral” era propria-mi creație, ieșise direct din capul meu în mai puțin de zece secunde. N-aveam nevoie de-o altă dovadă să mă convingă de apartenența în grupul restrâns al celor ce compun astfel de titluri. Știam că nu mă pot apropria vreodată de nivelul maeștrilor și titanilor presei, dar nici n-aveam de gând să mă omor cu firea încercând, și, de fapt, nici nu voiam să am de-a face cu Firea.

Am început timid, cu mici comentarii pe ici-colo, de preferință la articole deja publicate în DCNews.ro, pentru că acolo urmăresc eu evoluția presei. Dacă tot pontifică Chirieac că el le spune pe toate cum le vede și că nimeni nu îi poate pune lui vreo opreliște, am adăugat și eu câteva rânduri, amintindu-i cât de strâns era ținut el în lesă de cei care îi dictau monoton în ureche informațiile de publicat a doua zi, săptămâna următoare—mereu.

L-am somat să-mi explice cum vede el libertatea sa fără opreliște, orientându-se după două articole din site-ul DCNews.ro, la distanță de trei ani. Știam că voi vorbi cu pereții, dar trebuia să încerc: “Domnul Chirieac, înjurăturile nu-și au rostul. Să nu mi se cunoască identitatea atâția ani, este ridicol. Sunt pe baza de date naționale în SUA, de DECENII (am Trusted Traveller card bazat pe amprente verificate). Să fi durat și trei zile, e prea mult, nu trei ani (de fapt 14). Vei pune asta în paginile ziarului? NU, nu ai voie.” Era vorba de două articole scrise de Roxana Neagu și Diana Popescu.

DCNews.ro:   Roxana Neagu / 24 noi 2014 / 22:55 “Realizatorul emisiunii Sinteza Zilei, Mihai Gâdea, a prezentat la Antena 3 un caz revoltător. Pe vremea când era primar al Capitalei, T. Băsescu a retrocedat, în doar două zile, 128 de case unei singure persoane. 66 într-o zi, 63 în cealaltă. Nicolas Jordan a pretins că este fiul unui senator din perioada interbelică, proprietar al celor 66 de case.” [66 + 63 = 128, asta da, aritmetică].

DCNews.ro:   Diana Popescu / 29 mai 2017 / 09:59 “Procurorii de la Parchet au concluzionat că Nicholas Jordan, cel care a primit casele, e nepotul fostului senator liberal din perioada interbelica Iordache Minciulescu. Cu alte cuvinte, cele şase imobile istorice primite de Jordan au fost retrocedate legal de Primăria Capitalei.” Atât era real despre imobile: că erau istorice (adică în ruină). Majoritatea apartamentelor din ele fuseseră vândute altora.

N-au trecut zece minute și-am fost corectat: “Domnule Jordan, faptul ca existati ca cetatean american inca nu dovedeste ca sunteti nepotul senatorului roman.” Semna un ins din Sebeș, c-un nume lung, Toma Necredinciosu’ cred, cu o adresă FB perimată. Eu trebuia să dovedesc? Credeam că e treaba SRI-ului. Nu explicasem referința la baza națională de date AFIS în detaliu? Ideea era că FBI-ul și SRI-ul se laudă cât de bine colaborează. De ce SRI-ul n-a întrebat FBI-ul, de ce FBI-ul n-a întrebat SRI-ul când a început campania neîntreruptă în ziare în 2014 și 2015. Le-ar fi luat amândoura exact cât i-a trebuit d-lui Toma să-și ventileze nedumerirea.

Acum în 2018, un sistem obsedat să nu-și recunoască vreodată o greșeală, dă mână liberă unui necunoscut să mă anunțe că tot nu i-am dovedit lui că sunt “Nepotul Senatorului.” Poate după ce mă înmormântează la Bellu, alături de tata și bunicul să dovedesc în fine, deși sunt sigur că nici asta nu-i va fi de ajuns d-lui Necredinciosu’.

Nici nu știu de ce-mi bătusem capul să explic. Oricum, de-atunci am renunțat la orice comentarii în ziare. Mă miră însă miopia Departamentului de Stat, deși repetă tipicurile altor sisteme similare, fosilizate în expertiza lor închipuită și la fel de inflexibilă. Am deja un răspuns pentru expertul care se ridică-n picioare și laudă teoria româno-română. “Poate cineva să susțină că imaginea Statelor Unite ale Americii în România s-a îmbunătățit în urma spectacolul întins pe ani și ani de zile a unui cetățean american, împroșcat cu noroi din toate direcțiile pe-o acuzație falsă și eventual recunoscută falsă, fără ca DNA-ului să i se ceară socoteală? Fără ca Ambasada să facă un gest în tot acest timp? Un ins pe care ziarele de opoziție îl descriu repetat drept ‘collateral damage’?”

Soldații americani sunt faimoși pentru că nu lasă în urmă trupurile celor căzuți pe câmpul de luptă. Ambasada de la București este faimoasă pentru—pentru ce-o să descopăr eu acum, încercând să aflu motivele pentru care am fost lăsat în câmp. Sunt sigur că la mijloc este un interes strategic și care nu putea fi dezvăluit, cum ar fi…

Va urma!

UPDATE 14.03.: Citiți continuarea Baba Vanga și profețiile: perspectivele prieteniei româno-americane

Citește povestea lui Nicholas Jordan, românul născut ca Nicolae Minciulescu, despre care Andreea Crețulescu și Victor Ponta au stabilit în studioul RTV că de fapt este african american și deci un impostor, în articolul Procurorii au decis că Jordan e chiar Minciulescu și a primit legal „cele 66 de case într-o singură zi” prin semnătura lui Băsescu

Foto Răzvan Ion – ion.pavilionmagazine.org

2 COMENTARII

  1. Iată o analiză excelentă a unei situații la care nu ne-am fi așteptat, cel puțin unii dintre noi, cei care stăteam cu sufletul la gură să vină americanii.
    Au venit și iată că nu-i mai înțelegem.
    Un articol care merită citit, mai mult, merită citit de mai multe ori!
    Felicitări autorului, dar și acestei publicații care nu face rabat la calitate.

  2. E ciudat ca un articol pe un subiect si mai ciudat nu are mai multe comentarii.
    Pacat…
    Nu-i nimic, e nevoie de asa ceva, nu doar de mondenitati, asa cum este nevoie de CURENTUL!
    Tot respectul pentru tinuta deosebita, pe care o stiu de atata timp.

Lasă un răspuns la Ioan Apostolescu Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.