Acasă Veto Patru ani fără George Pruteanu

Patru ani fără George Pruteanu

DISTRIBUIȚI

Astăzi de împlinesc patru ani de când George Pruteanu nu mai este printre noi. Ironia sorții a făcut ca George Pruteanu, un un mare iubitor de neam, țară și limbă să plece dintre noi chiar în ziua unirii Basarabiei cu România. Deși absent, profesorul Pruteanu  continuă să fie alături de noi prin textele sale, care rămân pentru eternitate.

Redacția Curentul

VETO
?óÔé¼?¿CUM VORBESC POLITICIENII?óÔé¼?¿(însemnări fatalmente superficiale)?óÔé¼?¿(Curentul, 19 iulie 2007)

Politicianul e gureș. Politicianul român e foarte gureș. Latin și balcanic, se lasă greu supus canonului tăcerii. Pune-i în față fraza lui Caragiale: „Părerile sunt libere, dar nu obligatorii” – și-ți va da cu ea în cap. Riscul gafei nu-l terorizează. (Sunt cazuri celebre, de pildă al acelui politician, A. Severin – altminteri, remarcabil – care, întrebat de niște reporteri farseuri cum comentează faptul că în apa orașului București s-au găsit, imaginați-vă!, două molecule de hidrogen la o moleculă de oxigen, s-a lansat într-o diatribă împotriva conducătorilor cărora nu le pasă, nu curăță, otrăvesc populația etc. Sau al acelei senzuale politiciene, E. Udrea, care-și dădea liniștită cu părerea despre președintele Norvegiei).
Cum vorbește politicianul român? De regulă, întrebat. Dar se poate și ne. Chiar deunăzi, nu un singur politician, ci un partid (cam letargic de felul lui) a sărit din oală și s-a trezit dînd un comunicat cu recomandări către tăticii importanți să-și lase fătucile să se iubească ele cu cine vor. În partea, ca să zic așa, opusă, un încă june politician isteț, a emis țării edictul embrionar conform căruia bătrînii trebuie excluși din viața publică și trimiși să-și plimbe cățeii.
Să ne uităm puțin la feleșagul vorbirii politicianului român, cu cîteva exemple rupte din viață. Ion Iliescu vorbește larg. Infinitivele lungi ale limbii de lemn, construcțiile oficiale și alte prefabricate îi joacă festa și-i dublează frazele. Emil Constantinescu vorbește grandios. Înlăuntrul său se înghesuie un Ludovic al XIV-lea și un Alexandru Ioan Cuza care-i fasonează un look marțial și statuar; cînd glăsuiește, parc-ar bate monedă. Traian Băsescu vorbește cîș; vorbește-n stînga și izbește-n dreapta; răspicat, remarcabil de corect gramatical, și încheiat, de obicei, cu hă-hă.?óÔé¼?¿Mari progrese au făcut Vanghelie și Becali. Primul a rămas de pomină cum se fîstîcea cînd un moderator i-a cerut să conjuge verbul „a fi”. Bine-nțeles că agilul primar știa să spună „eu sunt, tu ești, el este” etc. Problema era că nu-și amintea deloc ce naiba înseamnă „a conjuga” ceva. Acum, Vanghelie și-a croit un stil onctuos-modest-agresiv, cu prudențe utile, cu fente șmechere, pe linia: dom’le, n-oi fi eu Nicolae Iorga, da’ fac treabă. Becali a parcurs drumul de la dezlănțuirile beștelitoare și porcăitoare la stăpînirea napoleonică de sine (el este un conducător și conducătorul trebuie să…), în care sudalmele de odinioară sunt înlocuite, îndeobște, cu calificativul „comunist” sau cu punerea împricinatului sub egida „dracului”, care i-ar coordona activitatea, ceea ce explică tot; discursul se agrementează cu un puternic joc de mîini.?óÔé¼?¿Decebal Traian Remeș vorbește scrîșnit, pare mereu extenuat, la limita răbdării și a nervilor (țin minte că odată, pe cînd eram șeful unei comisii parlamentare și d-lui invitat, ca ministru de Finanțe, să dea domeniului mai multe parale, era atît de tensionat și dur, că i-am spus unei asistente: Doamnă, luați, vă rog, scrumiera aia grea de lîngă dl Remeș, că mi-e teamă!). Spune lucruri pe șleau, dar parcă mereu te aștepți să adauge: Eu mai îndur un minut și plec, fir-ar…! Varujan Vosganian e suplu în vorbire și mieros ca un covor de Erevan; el are o bunăvoință ostentativă, nu poate fi scos din sărite, explică pînă în vecii-vecilor. Tot explicativ e tînărul Aurelian Pavelescu, mereu de pe poziția: Nu mai tatonați degeaba, tăceți din gură și lăsați-mă să vă deslușesc eu cum stau lucrurile! Te aștepți să-și rotească ochii în jur ca să verifice dacă ne luăm sau nu notițe. Cosmin Gușă perorează zîmbitor, nonșalant și dezinvolt, băiat bun, model care s-a propagat parțial pînă la Lavinia ?ê?£andru, a cărei vorbire (profesionistă!) pătrunsă de acuratețe are ca glazură un surîs constant cu multe tăișuri.?óÔé¼?¿Mircea Geoană se dă mereu popular și vorbește simpăticos, cu ferma hotărîre de a nu se vedea pe fața sa nicio urmă din efortul depus pentru a crede ce spune. Hrebenciuc? Hrebenciuc nu vorbește. El are alte metode. În schimb, Boc vorbește vorbește vorbește vorbește vorbește. Lui Tăriceanu îi place uneori să vorbească, dar cel mai mult îi place să se asculte. Glasul său cu papion sună bine, european. Mai ușor îl faci să-și dea demisia, decît să folosească la locul lui un „pe care”.?óÔé¼?¿Dar Stolojan? Stolojan e un caz aparte. El pare un om, dar de fapt e un excelent robot humanoid, juri că-i viu!, cu un sintetizator digital (prestidigital!) de voce. Ludovic Orban are o grăire pe note atît de joase și de blînde, încît uneori îl trec fiorii și pe Crin Antonescu, care-și dă șuvițele de pe frunte.?óÔé¼?¿  Nu putem încheia această superficială trecere în revistă fără să-l menționăm pe Gh. Funar, care e un Buster Keaton al rostirii politice românești, față de piatră, fără grimase, fără mimică, voce egală cu sine, fără inflexiuni, albă, implacabilă.?óÔé¼?¿Dacă ne vom mai aminti exemple, vom continua. Pentru azi, ajunge.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DISCLAIMER
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.