Zăpezile de altă dată: Iarna din ?óÔé¼Ôäó54

Iarna este, cu siguranță, anotimpul care pune, cel mai clar, în evidență neputința, incompetența, dezinteresul și puturoșenia edililor care s-au tot perindat, de două decenii încoace în fotoliul din fruntea Municipalității. În tot acest timp au fost deajuns câteva ceasuri de viscol și o palmă de zăpadă adunată pe carosabil pentru ca să Bucureștiul să intre în zodia haosului și debandadei: frig în case, circulație blocată, șoferi nervoși, înjurături la tot pasul. Iar de fiecare dată, în loc să ia niște măsuri cât de cât eficiente, primarii au dat buzna pe micile ecrane, de unde ne-au aburit cu tot ce le-a trecut lor prin minte. Cândva, prin iarna anului 1994, un liberal ajuns Primar General ne-a amețit de cap cu „zaiul“ care, dracu știe ce o fi fost acela, îl împiedica pe el să-și vadă de treaba. Apoi, în locul ăluia cu „zaiul“ a venit un purisan brunet și șmecherit care, uns cu toate alifiile a reușit să agonisească, și el, o avere pe care și-o toacă, acum, la „păcănele“. Apoi, a urmat un altul care ne-a lămurit că „iarna nu-i ca vara“ și tot așa, până în ziua de azi, când orice fulguială, ne aruncă iarăși în haos. Iar asta în condițiile în care, pe fondul mult-trâmbițatei încălziri globale, am avut parte de niște ierni relativ blânde.
 Aproape întotdeauna există câte un bucureștean mai în vârstă care, ascultând văicăreala primarilor, îi bombăne pe sub mustață: „ce vă tot bociți băi, fire-ați ai dracu de nevolnici. Păi, ce v-ați face voi dacă ar veni o iarnă ca aia din 54? ?ê?£i într-adevăr, așa este. Exact acum, în această lună, se împlinesc 59 de ani de când, tot la un început de februarie, Bucureștiul părea să se fi mutat, brusc, dincolo de Cercul polar. Nea Costică, un septuagenar încă verde, a apucat acea iarnă cumplită. „Păi cum să fie? A fost rău de tot. Eram copil, prin clasa a patra, dar îmi amintesc de parcă a fost ieri. Până în februarie, iarna fusese  obișnuită: ninsese la fel ca în alți ani, fuseseră și zile geroase, mai bătuse și Crivățul, că doar de, știi cum se zicea pe atunci: de la răsărit ne-a venit doar crivățul și bolșevicii. Asta o mai ziceau și ai mei, dar cu fereală căci lumea era îngrozită: nu trecea zi să nu auzi că l-au ridicat pe ăla ori că l-au arestat pe celălalt. Tăceam toți și ne uitam cu fereală unii la alții. Atunci trecuse Crăciunul, care avusese porc îl tăiase, se mai găsea și câte un pahar de vin… ei vremuri! Apoi trecuse Boboteaza, trecuse și Sfântul Ion, mai că începusem să credem că vom scăpa ieftin în iarna aia. Apoi, într-o noapte a început viscolul. Urla vântul de-ți băga fiori în suflet. A nins toată noaptea. Dimineața geamurile erau albe, nu se vedea nimic. Albe, pentru că erau acoperite de zăpada adunată în troiene înalte până la streașină. Urgia a ținut aproape o săptămână, timp în care, noi copii n-am ieșit din casă. Iar când ne-am scos nasurile de la adăpost, am văzut nămeți uriași, în care părinții și vecinii noștri săpaseră șanțuri adânci, iar pe alocuri chiar și tunele, prin care să se poată umbla. Uită-te la mine, sunt om bătrân, am prins multe ierni grele în viața mea. Dar niciuna nu a fost ca aia din februarie 1954“.

Iarna recordurilor meteorologice

Spusele bătrânului sunt confirmate de meteorologii care au consemnat fidel indicii climaterici din februarie 1954. Astfel, potrivit statisticilor multianuale, începând cu noaptea 3/4 februarie 1954 viscolul a lovit în patru „episoade“ distincte, întinse în următoarele zile și nopți. În București, vântul năprasnic a atins viteza record a 126 km/oră. Un alt record, nedepășit încă a fost legat de cantitatea de zăpadă căzută: echivalentul volumetric a 115,9 litri/metrul pătrat. Cel mai gros strat de zăpadă măsurat în istoria de aproape un secol și jumătate a Institutul Meteorologic a fost înregistrat, atunci, la Călărași: 173 cm. În sud-estul țării, inclusiv în București, au existat însă nenumărate locuri unde troienele depășeau cinci metri înălțime. A fost cu adevărat o iarnă catastrofală. Cum au procedat atunci autoritățile comuniste, care aveau deja niște ani buni de când veniseră la putere? Trebuie să recunoaștem că, raportat la dotările tehnice ale epocii, au fost foarte eficienți. Chiar în dimineața de 4 februarie, Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române a transmis, prin intermediul radiourilor, un comunicat, preluat imediat și de ziarul „Scânteia“, prin care „toți cetățenii capabili de muncă“ erau anunțați că sunt „datori să participe la lucrările de deszăpezire și de aprovizionare cu alimente a populației“. Apoi, au fost stabilite o serie de reguli clare: „ În primă urgență se curăță partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întâi pe partea cu cele două linii de transport și câte un metru în plus, pe stânga și pe dreapta“.  Acasă la ei, oamenii trebuiau să strângă zăpada din curți astfel încât să degajeze zidurile caselor. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe scuaruri și pe terenurile virane: „Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum și a scoate zăpada din curți în stradă și nu se va depozita pe partea carosabilă!“.
Ulterior „Scânteia“  le amintea, zilnic, cetățenilor că trebuie „să-și îndeplinească datoria patriotică de a răspunde cu însuflețire chemării sfaturilor populare, contribuind la asigurarea normalizării circulației și aplicând cu strictețe măsurile adoptate în ceea ce privește economia de apă și curent electric“. Bineînțeles că această gravă criză prin care trecea toată țara a fost „deturnată“ și către propagandă: toate articolele din presa comunistă a vremii descria abnegația clasei muncitoare care trudea, „plină de elan“, la deszăpezire. Scria pe atunci „Scânteia“: „Sute de oameni au lucrat ieri la deszăpezirea liniei tramvaiului 3. Iat-o pe zidărița utemistă Bugasin Ioana, o fată sprintenă, vioaie, care lucrează la deszăpezirea liniei. «Doar lucrăm în preajma Spitalului unificat nr. 2 CFR» – ne spune ea. «Sunt aci tovarăși bolnavi, sunt mame cu copii mici, care nu trebuie să ducă nici o lipsă. Nu vom lăsa lopata din mână până nu vom deszăpezi drumul!»“. Iar pe 7 februarie, tot oficiosul partidului anunța că: „Oriunde te uiți pe străzile și bulevardele Bucureștiului vezi oameni de toate vârstele, muncitori, tehnicieni, funcționari, militari cu lopeți și cazmale, muncind cu însuflețire și spor pentru înlăturarea nămeților“. Dar „clasa muncitoare“ nu a participat de una singură la scoaterea țării de sub nămeți. ?ê?£i pe atunci atunci, la fel cum s-a întâmplat de atâtea ori în ultimul secol, greul a căzut pe umerii Armatei. Scoși pe străzi soldații au participat la deszăpezire pe cele mai importante artere ale Capitalei dar și în cartierele mărginașe. Soldații, caii și căruțele scoase din cazărmi au asigurat, de cele mai multe ori, aprovizionarea populației urgisite cu pâine și alimentele de bază. Imaginile fotografiate în cursul acelor zile cumplite fac acum parte din fototeca Muzeului Național Militar.
Asta s-a petrecut atunci, în urmă cu șase decenii. Ne este groază să ne închipuim ce s-ar întâmpla dacă, acum, ar mai veni o iarnă precum cea „din 54“. Dar de un lucru suntem absolut siguri: că în locul unor măsuri cu adevărat eficiente, edilii zilelor noastre ne-ar oferi doar, explicații incoerente, vorbe goale „ambalate“ însă frumos în cursul unor emisiuni televizate.

Vasile Surcel