In fiecare zi ne uitam menirea, constient sau inconstient. Uitam sa fim mai intai ca cel de langa noi. Ziaristii constituie mai curand o specie separata de indivizi, traind din evenimentele altora, din faptele, fericirile, nenorocirile si umilintele lor, parcurgand toata pleiada de stari sufletesti, ca la sfarsitul zilei sa se trezeasca, cu privirea pierduta, intr-un univers pe care il inteleg mai mult sau mai putin.
Lupta fiecare pentru a da un sens vietii sale, de altfel insignifiante, marsand pe nevoia omului de a fi informat. Cauza ziaristului se pierde insa in neantul micilor complicatii de zi cu zi, in mizeriile altora, in tip ce segmentul informat nu prea mai vrea sa fie informat. Cei mai rai, cei mai blamati de -elita- mioritica sunt catalogati drept bieti scarta-scarta pe hartie, maimute cu poteci pe creier. La cheremul reactiilor nervoase ale tuturor celor care se simt cu musca pe caciula.
Ei, ceilalti, bosumflati si burtosi, vesnic suparati pe ziaristi, si-ar dori sa traiasca intr-un taram de vis unde libertatea cuvantului sa nu fie decat un mit, o legenda, ceva ce nu poate fi scos din sfera tabuului si de care nu e sanatos sa pomenesti nici macar in soapta sau sa te gandesti la asa ceva. -I love the republic, i love the democracy-, spunea un personaj de film intr-o trilogie futurista, marcand tocmai inceputul sfarsitului acestui concept. Culmea e ca si noi, asa-zisii penitari, cei care-si poarta vorbele zilnice atat pe hartia cu miros de plumb, pe calea undelor, cat si pe sticla tv-ului, ne aruncam in vartejul unui cerc vicios pe care l-am creat noi insine si din care nu mai putem si nu mai avem vointa sa iesim. Fluturam zilnic steagul dreptului la libera exprimare si informare si, ca un facut, mai mult sau mai putin constient cadem in pacatul vanitatii, chiar daca impartasim sau nu credinta crestina sau orice alta emanatie filosofico-religioasa trecuta sau prezenta. Pacatul presei romanesti? Verdictul. Sub flamura luminarii neuronilor adormiti ai lu* Nea Vasile si ai Tatei Gherghina, noi, cei care ne credem loviti ca Arhimede de inspiratia unui element fundamental sau de marul lui Newton, ne asumam cu entuziasm povara verdictului, devenim analisti pentru a ne da cu parerea in toate cazurile si situatiile in care sunt angrenati alti indivizi, si asta din cauza lipsei de incredere in capacitatea receptorului uman traitor pe aceste plaiuri de a intelege dedesubtul unor date, informatii brute. Si de ce?
Brusc, toti devin detinatorii pietrei filosofale. Isi ascut zilnic gheare imaginare pentru a nu-si toci ceea ce-si inchipuie ca inseamna simtul critic si analitic.
Acest simt critic il impartasim cu bucurie sarmanilor ignoranti, desi stim, intelegem ca ceea ce facem nu e departe de ceea ce sustinem ca uram din toata inima: manipularea si dorinta ca ceilalti sa gandeasca la fel ca noi sau cel putin sa subscrie la punctul de vedere care bineinteles ca este cel corect. Or, in aceste conditii, ceea ce se cheama a patra putere in stat incepe sa capete un iz de adevarata ferma orwelliana, aerisirea putand fi gasita probabil doar la pastele cailor sau in butoiul putrezit al unui Diogene.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
