Mineriada intelectualilor umaniști, noii ortaci care lovesc cu vorba, nu cu bâta

Memoria colectivă păstrează și azi, neștirbită încă de trecerea timpului, imaginea hoardelor de  proletari bezmetici care, scose pe străzi de perversa propagandă FSN-istă, zbierau cu ochii beliți, gata să le sară din orbite, „Moooarte intelectuaaaalilor!”. Dar, oricât de isteric urlau ei pe atunci, majoritatea acelor troglodiți habar n-avea cam ce o fi ăla un intelectual. De fapt, atunci, într-o vreme în care toată lumea se războia cu toată lumea, cuvântul „intelectual” devenise un soi de ocară scabroasă, lătrată de pitecantropii care se lăudau că „Noi muncim nu gândim!”. Motiv pentru care intelectual, numai bun de „frăgezit” cu bâta și cu pumnul, putea să fie absolut oricine, de la studentul ochelarist care visa la o libertate democratică despre care aflase câte ceva doar din cărți și din filme, la profesorașul bărbos care-și permitea, pentru prima dată, să umble fără teamă îmbrăcat în blugii capitaliști, la care visase pe vremea regimului comunist. Intelectual de ocară era și inginerul care-și ducea viața cocoșat deasupra planșetei de proiectare, precum și „Golanii” din Piața Universității, care ironizau FSN-ul „la pachet” cu maimuțoii care umblau pe străzi scandând „Iliescu te iubim, că ca tine nu găsim”.
Au fost niște vremuri de criză politică dar și morală în care marii noștri intelectuali au făcut ceea ce știau ei mai bine: au pus în mișcare morișca vorbelor goale, frumos lustruite dar seci de conținut, în care mulți dintre noi chiar am și crezut. Dar toate acestea au fost doar pentru „uz extern”. Departe de ochii noștri, ai muritorilor de rând, o serie de personaje publice s-au organizat, pe cât de rapid pe atât de discret, în tot soiul de grupuri și grupulețe GDS-iste care, alimentate cu bani sorosiști, s-au lăudat că sunt „adevărații intelectuali”. A fost cam la fel cu acele doamne conaționale care se lăudau că sunt „adevăratele fiice ale Mamei Omida”. Dar curajul și „tăria de caracter” a autoproclamaților mari intelectuali s-a văzut clar între 13 și 15 iunie 1990. Atunci, în vremea în care bucureștenii de rând cădeau secerați de bâtele ortacilor în cea mai cumplită „Mineriadă”, sediul Grupului de Dialog Social a fost păzit chiar de forțele de ordine care, tot atunci, au dirijat minerii spre cele mai ascunse cotloane ale orașului. Iar ei, intelectualii care se perindaseră prin balconul Universității, au dispărut vreme de câteva zile, risipiți prin lume, precum șobolanii. Au revenit, tot plini de mofturi și de ifose, abia după ce situația s-a calmat. Apoi, în toamna anului 1990, cei mai guralivi dintre ei au înființat o Alianță. O Alianță care, peste câțiva ani, avea să pună umărul la victoria electorală CDR-istă care l-a adus în fruntea statului pe nevolnicul Emil Constantinescu. Ulterior, în anii care au urmat, marii intelectuali în care o bună parte a societății își pusese nădejdea, s-au preschimbat într-o castă închisă care s-a ocupat mai ales de propriile interese. În campania electorală, CDR s-a lăudat cu cei 15.000 de specialiști care abia așteptau să se apuce de modernizarea țării. Din păcate, și aceasta a fost doar o gogoriță politicianistă: „specialiștii” invocați s-au dovedit a fi tot politrucii din eșaloanele doi și trei ai PCR care s-au „reciclat” și s-au vânturat oportunist prin anchilozatele „partide istorice”. Iar atunci când Emil Constantinescu i-a chemat pe intelectualii care-l propulsaseră în fruntea statului să vină alături de el, marile minți ale neamului l-au ignorat, lăsându-l pradă „sistemului” și propriei lui incompetențe neputincioase. ?ê?£i în loc să-și demonstreze valoarea și să-și pună mințile și cultura cu care se tot lăudaseră în slujba țării, ei au preferat să stea pe margine și să chibițeze, plini de aceleași ifose pe care le exhibaseră și până atunci. ?ê?£i tot asta au făcut și de atunci încoace: mimează rolul de „mari vrăjitori”, de înțelepți ai tribului care, așezați în gura peșterii, macină de zor la morișca vorbelor goale.   

Intelectuali și ingineri?

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, intelectual este „cel care are ca specialitate, pe baza unei pregătiri corespunzătoare, munca intelectuală, și lucrează în domeniul științei, al artei, al economiei, tehnicii și învățământului.” Ei, dar asta scrie doar în dicționar căci pentru marile minți ale neamului, intelectuali sunt doar ei, cei care se prezintă ca „umaniști”: filologi, scriitori de două parale dar buni de gură, juriști, sociologi făcuți pe puncte, actorași de mâna a patra și esteticieni care și-au descoperit, brusc și cine știe cum, vocația de politicieni. Plus mulți alții ca aceștia, toți mânuitori de vorbe „deștepte” pe care știu cum să le folosească doar pentru că, la un moment dat, în cine știe ce perioadă a vieții lor, dat le-a căzut DEX-ul în cap. Acum, ei își dau cu părerea și scriu pe la gazete care, autoproclamate elitiste au niște tiraje de-a dreptul „confidențiale”. Pentru mulți dintre ei acela le este „câmpul muncii” unde se laudă și se gratulează între ei, atunci când este nevoie și se înjură cu sârg atunci când au chef. Iar lumea lor de acum s-a preschimbat deja într-o mică junglă forfotitoare, în care, la fel ca în 1990, toată lumea se bate cu toată lumea. Cu o singură și mare deosebire: rolul ortacilor de altă dată a fost preluat, acum, chiar de această liotă gălăgioasă de intelectuali „umaniști”. Mai nou, unii dintre aceștia s-au băgat în politică. ?ê?£i astfel ne-am procopsit cu un ministru precum Varujan Vosganian, scriitorașul care, pus să dirijeze banii țării, s-a lăudat că se pricepe la ghicitul în cafea. Iar mai nou a raportat, pe post de mare succes economic, faptul că și-a acordat pianina și a reparat ceasul de pe fațada ministerului pe care-l păstorește. Dar și cu un parlamentar precum Mircea Diaconu care, deși nu prea înțelege cu ce se mănâncă politica își dă stupid cu părerea despre absolut orice-i trece lui pe sub bască. Ori cu habarnaistul Victor Socaciu, fostul parlamentar care a făcut politică de parcă s-ar mai fi afla, încă, pe scena Cenaclului Flacăra. Asta ca să nu-l mai pomenim pe Mircea Dinescu, chibițul oportunist, care atunci când a avut nevoie, a lins mâna mai marilor zilei, pe care tot el i-a înjurat, mai apoi, birjărește atunci când aceia nu l-au mai băgat în seamă.
Acum, acești noi „ortaci” intelectuali se mângâie singuri pe creștet, se pupă în oglindă și mânuiesc măciuca vorbelor, la fel de dur ca minerii adevărați. Iar în vremurile de azi, într-o perioadă în care oamenii obișnuiți nu-i prea mai bagă în seamă ca altă dată, „umaniștii” au început să se uite de sus, precum curca-n lemne, la inginerii care-și permit să aibă vreo opinie. De curând, cea care s-a uitat cruciș la ingineri, a fost Mona Pivniceru, vremelnica ministreasă a Justiției. La un moment dat, invitată la Antena 3, distinsa doamnă și-a mlădiat vocea de bas-bariton și, cu straniul ei accent rusofon, și-a dat cu părerea despre „ingineri”: „Sigur că profesia de jurist s-a dovedit a fi mult mai complexă decât cea de inginer. Articolul 134 din Constituție nu se referă la numirile în funcție de conducere care președintele le face în baza unui act constituțional”. Nici nu mai contează ce a spus ea mai departe dar esența mesajului său a fost una singură: incapacitatea mentală a unui inginer, fie el chiar și președintele Băsescu. Mda, Mona Pivniceru se preface că uită, asta în cazul în care o fi știut vreodată, că nu mânuitorii de vorbe goale ci „inginerii” sunt cei care au dus lumea înainte. Niște ingineri au inventat mașina cu care-și plimbă ea fizicul prin lume, și tot niște ingineri sunt cei care au inventat atât telefonul pe care-l folosește zilnic, cât și aparatura performantă a studioului din care-și dă ea cu părerea. Ei, dă-i dracu de ingineri, cu cifrele lor cu tot.
Tot despre inginerii bolovănoși la minte a vorbit, ce-i drept prin ricoșeu, și subtilul intelectual Cristian Preda cel care, la un moment dat a spus, sus și tare, însă doar printr-o postare pe blog, că: „Ura lui Blaga față de intelectuali e notorie si explicabilă.” Adică să fim bine înțeleși, Blaga, care este doar un prăpădit de inginer, îi urăște din rărunchi pe „intelectuali”. De fapt, nu are absolut nici o importanță că, în acest caz este vorba doar despre Blaga pur și simplu, ci despre inginerul Vasile Blaga. Nici inginerii Adrian Videanu, Radu Berceanu sau Miron Mitrea nu s-au bucurat de prea  mult respect din partea „umaniștilor”, indiferent în care partid ar fi înregimentați aceștia din urmă.
Pare aproape sigur că, tot pe inginerul Blaga l-a luat în cătare, tot prin ricoșeu, și distinsul intelectual Teodor Baconschi atunci când a atacat-o, perfect bărbătește, pe Raluca Turcan: „Raluca Turcan, egeria lui Stolojan, soția fostului purtător de cuvânt de la Cotroceni și, mai nou, adulatoarea umedă a lui Vasile Blaga….”. Este drept că nici Baconschi nu vorbește explicit despre inginerul Blaga. Dar tot acolo bate și el cu vorbele lui alese. Trecem discret cu vederea faptul că, în loc să o descrie pe Turcan drept „adulatoarea”, „lingușitoarea” sau orice altă vorbă autohtonă asemănătoare, Banonschi a preferat cuvântul „egeria” din limba „păsărească” pe care doar el și, probabil bunii lui prieteni „umaniști” îl cunosc. Ciudat este doar faptul că tocmai el s-a găsit să vorbească despre „adulări umede”. Intelectual fin și rafinat, Baconschi pare să fi uitat umedele omagii orale pe care i le-a dedicat cândva Elenei Udrea: „Trebuie să faci eforturi monumentale ca să nu cazi sub farmecul tău, în calitate de coleg. Ești inteligentă, ești frumoasă, ești tenace.”. Am putea spune că Baconschi a fost „egeria” Elenei Udrea? Am putea, dar nu o să o facem, pentru că nu știm care este masculinul acestui cuvânt cu sonorități eline. Așa că-i vom spune pe nume, neaoș, românește: pupincurist. ?ê?£i tot el este cel care ar trebui să se ferească, mai ceva decât dracu de tămâie, de orice fel de referințe „umede”. ?ê?£i asta pentru că, nu vedem ce altceva ar putea fi mai umed, dar și mai penibil, decât obscena lui aventură din jacuzzi despre care vorbea cândva, cu distinsa doamnă Manuela Vulpe. Așa că, hai sictir meștere. Întoarce-te, mai bine, la istoria religiilor, unde se spune că te pricepi mai bine. Sau cel puțin așa zic unii dintre colegii matale, umaniștii.
Această ciudată menajerie ar fi, însă, incompletă fără bolovănosul Andrei Marga, ciudatul care nu a lipsit mult până să ne explice cum au inventat geto-dacii caloriferul. ?ê?£i cu atât mai puțin fără Stelian Tănase, cel bogat în talent dar sărac în verticalitate. Dar și fără Emil Hurezeanu, cel pe care îl ascultam ca pe Sfânta Liturghie atunci când ne vorbea de la  Europa Liberă . Ultimii doi au fost, o bună bucată de timp, „truditori” cu gura pe moșia televizionistă a lui SO Vîntu, din mâna căruia au și ciugulit bani frumoși. La fel cum probabil, tot un intelectual umanist se consideră și Cornel Nistorescu, superbul condeier care, de o bună bucată de vreme, îmbătrânește oribil, preschimbat într-o babă cârcotașă, care stă pe marginea șanțului și croncăne spart la toată lumea care-i trece prin fața ochilor. Aceștia, și mulți alții ca ei, sunt „ortacii” vremurilor noastre, cei care au înlocuit bâta și lămpașul cu vorba pe cât de meșteșugită, pe atât de toxică.

Vasile Surcel