Lectia iugoslava

Albanezii s-au aflat in centrul a doua importante conflicte din fosta Iugoslavie. Numai ca in timp ce toate celelalte ciocniri din spatiul Balcanilor au explodat puternic, fiind apoi atenuate de prevederile acordurilor de pace si de eforturile de consolidare a unor relatii interetnice solide, in Kosovo, lucrurile nu au fost nici pe de parte lamurite inca. Sub amenintarea loviturilor aeriene ale NATO, in octombrie 1998, Milosevici a semnat un acord prin care accepta sa-si retraga armata si sa permita Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa (OSCE) sa trimita in provincie circa 1.600 de observatori neinarmati. Acest lucru nu a impiedicat totusi producerea unor noi varsari de sange in anii care au urmat, relatiile dintre sarbi si albanezi fiind in continuare extrem de incordate. O alta problema majora este ca statutul final al provinciei, aflata deocamdata sub administratia ONU, nu a fost inca stabilit, existand chiar voci care sustin ca si urmatoarele alegeri legislative vor avea loc probabil tot sub ochiul vigilent al Natiunilor Unite, deoarece clasa politica si fortele de ordine locale nu vor avea capacitatea sa asigure desfasurarea unui scrutin democratic, ferit de ciocniri interetnice.

Pe de alta parte, in Macedonia, o fosta republica iugoslava in care minoritatea albaneza reprezinta 30% din populatie, desi recentul referendum parea sa demonstreze ca cele doua comunitati sunt dispuse sa faca anumite concesii si sa construiasca un viitor comun, demisia premierului Hari Kostov a dat peste cap toate asteptarile. Dupa ce a facut o campanie puternica in favoarea acordarii mai multor drepturi pentru etnia minoritara, seful cabinetului de la Skopje a declarat ca prefera sa renunte la functie decat sa mai cedeze santajului pe care il practica partenerul sau de coalitie albanez.

Pericolul atomizarii Europei

Unii analisti sustin ca in Balcani a mai ramas o singura problema majora, iar ca aceasta este stabilirea statutului final al provinciei Kosovo. Liderii americani si europeni au convenit ca vor rezolva aceasta dilema prin negocieri, sperand sa ajunga la o solutie acceptabila pentru toate partile. Doar ca aceste parti sunt greu de impacat. Albanezii au precizat in mod repetat ca doresc independenta provinciei, iar gruparea rebela Armata de eliberare din Kosovo a dus la extrema aceasta solicitare organizand o serie de atentate impotriva civililor sarbi. Politicienii albanezi militeaza, la randul lor, pentru aceasta idee, uitand uneori ca viitorul lor depinde in mare parte si de stabilirea unei bune relatii cu minoritatile conlocuitoare. Iar sarbii nu par sa mai aiba deloc incredere in guvernul de la Pristina. Nu cred in capacitatea lui de a le asigura securitatea si nici macar in intentia lui de a le respecta drepturile si de a le asculta doleantele. Ei asteapta sustinere de la Belgrad, iar Belgradul cauta sprijin in strainatate pentru a le proteja interesele. In ultima perioada, presedintele sarb, Boris Tadici, s-a intalnit atat cu cancelarul german, Gerhard Schroder, care l-a asigurat ca nu sustine deloc acordarea independentei pentru provincia Kosovo, cat si cu oficialii de la Moscova, care se pare ca ar fi declarat ca nu incurajeaza nici ei o astfel de varianta.

Refuz pe toata linia

In timp ce liderii sarbi intreprind tot soiul de demersuri diplomatice pentru a obtine sprijin in strainatate, minoritarii din Kosovo, neincrezatori, refuza aproape orice colaborare cu albanezii. La indemnul sefului cabinetului de la Belgrad, Vojislav Kostunica, dar si al capilor Bisericii Ortodoxe Sarbe, au boicotat in numar mare alegerile legislative din provincie, iar mai apoi, cand au fost chemati sa ia parte la lucrarile parlamentului, pentru ca, potrivit legii, reprezentantii minoritatilor au dreptul la aproape 20% din locurile acestei Camere, au refuzat din nou, fara sa precizeze daca au de gand sa onoreze in viitorul apropiat invitatia. Intre timp, partidele albaneze invingatoare in alegeri au hotarat sa formeze un guvern, specificand ca vor pastra doua dintre cele 13 ministere pentru sarbi. Dar nici aceasta initiativa nu a starnit entuziasmul minoritarilor. Reticenta lor poate parea justificata, avand in vedere ca ceilalti membri ai cabinetului militeaza pentru independenta provinciei, adica pentru un tel care lor le starneste o profunda neliniste. Pe de alta parte, Ramush Haradinaj, cel desemnat pentru functia de premier, a fost interogat recent de Tribunalul Penal International pentru fosta Iugoslavie in legatura cu rolul pe care l-a avut in calitate de lider in Armata de eliberare din Kosovo. Belgradul il acuza pe Haradinaj de comiterea mai multor crime impotriva civililor sarbi, in timpul conflictelor din provincie, iar acest lucru a rascolit si mai mult sentimentul de neincredere al sarbilor fata de cabinetul de la Pristina. La fel de adevarat este ca numirea unui prim-ministru care in viitorul apropiat risca sa ajunga in boxa acuzatilor pentru crime de razboi poate ridica mari semne de intrebare in legatura cu spiritul de toleranta pe care ar fi capabil sa-l promoveze un astfel de cabinet, dar si cu sansele pe care le are guvernul sa ajunga cu bine la capat de mandat. Iar timpul nu este de partea Pristinei. Administratorul ONU al provinciei, Soren Jessen-Petersen, a cerut in numeroase randuri clasei politice kosovare sa accelereze implementarea standardelor impuse de Natiunile Unite, pentru ca la jumatatea anului viitor, in functie de felul in care vor fi aplicate aceste recomandari, ar putea fi stabilita o data pentru inceperea negocierilor privind statutul final al regiunii.

Provincie saraca

Iar in aceste negocieri isi pun mari sperante albanezii, nadajduind ca vor deveni independenti si ca acest lucru va insemna sfarsitul tuturor problemelor lor, inclusiv al celor de natura economica. Pentru ca aceste probleme exista. Populata in proportie de 90% de albanezi, care sunt musulmani si nu fac parte dintre popoarele sarbe, provincia Kosovo detine recorduri nedorite si in privinta somajului si a analfabetismului. In plus, este si suprapopulata, avand doua milioane de locuitori pe o suprafata de 10.900 de kilometri patrati, foarte multi dintre acestia fiind extrem de tineri.

Desi are un tel comun, clasa politica albaneza este ezitanta. In urma cu trei ani a avut nevoie de aproape trei luni pentru a alcatui o coalitie de guvernare, iar acum, la insistentele lui Soren Jessen-Petersen, a reusit sa cada la intelegere in termen de o luna de la alegeri. Pe de alta parte, dialogul politic nu functioneaza. Majoritatea politicienilor sarbi kosovari refuza negocierile cu liderii albanezi de la Pristina, sfatuindu-se cu guvernul de la Belgrad si coordonandu-si pasii cu acesta. Deci, o provincie profund divizata din punct de vedere etnic, in care cele doua comunitati asteapta sprijin din afara. Si, ceea ce pare mai grav, nici nu par in stare sa se descurce fara un astfel de ajutor.

Totusi, care ar putea fi solutia, in conditiile in care UE respinge ideea independentei, considerand ca aceasta ar fi un gest iresponsabil de incurajare a fractionarii Europei in state mici, si de escaladare a tensiunilor interetnice? Probabil ca o varianta buna ar fi un acord prin care sa i se recunoasca acestei regiuni o autonomie foarte larga in cadrul Serbiei. Aceasta solutie insa ar avea sens doar daca in provincie vor fi puse bazele tolerantei si ale unui mediu democratic, iar vocile ultranationalistilor din ambele tabere vor fi mult diminuate.

Cauzele crizei politice din Macedonia

Dupa ce o saptamana intreaga s-a zvonit ca si-ar putea da demisia, fostul premier macedonean, Hari Kostov, a anuntat ca refuza sa mai conduca guvernul de la Skopje. Parea o decizie inexplicabila. Fosta republica iugoslava bifase in ultima perioada mai multe reusite atat pe plan intern, cat si international. In primul rand, SUA au anuntat ca recunosc acestui stat denumirea extrem de controversata de Macedonia. Era un subiect sensibil ce a starnit tensiuni puternice in ultimii ani intre guvernele de la Atena si de la Skopje, pentru ca grecii au si ei in nordul tarii o provincie care poarta acelasi nume si se temeau ca in timp guvernul macedonean ar putea emite pretentii teritoriale asupra acestei regiuni. Din acest motiv, Grecia blocase intrarea tarii vecine in mai multe organisme internationale si i-a impus o serie de sanctiuni de-a lungul timpului. Atena avea de partea ei aproape intreaga Uniune Europeana, asa ca este de inteles de ce gestul american a fost privit drept o consolidare a autoritatii cabinetului de la Skopje, care, iata, avea acum un frate mai mare care ii proteja interesele.

Poporul a cazut la pace

Apoi, guvernul a trecut cu bine si de un alt hop. Pe 7 noimebrie, la initiativa opozitiei, a fost organizat un referendum prin care formatiunile nationaliste doreau interzicerea unei legi prin care se acordau drepturi sporite minoritatii albaneze. Inaintea consultarii populare, pronosticurile analistilor erau extrem de pesimiste, acestia apreciind ca, in functie de un rezultat sau altul, tara se va afla fie in pragul unei crize politice majore, fie va ajunge sa se confrunte cu grave tensiuni interetnice, care ar putea degenera chiar in lupte de strada. Legea respectiva urma sa puna in aplicare niste prevederi ale acordului de la Ohrid, prin care s-a pus capat confruntarilor interetnice din 2001, iar premierul ajunsese sa declare ca, daca referendumul nationalistilor va avea castig de cauza, va demisiona. Insa nu a fost nevoie de un astfel de gest. Doar 26% din macedoneni s-au prezentat la urne, ceea ce insemna ca guvernul de la Skopje putea rasufla usurat. Optiunea electoratului a fost explicata in mai multe feluri. Se spunea ca aceasta ar fi fost influentata de insistentele comunitatii internationale, dar si de amenintarile lui Kostov. Pe de alta parte, recunoasterea americana a conferit mai multa autoritate cabinetului de la Skopje, iar macedonenii nu se mai temeau atat de mult ca noua impartirea administrativa va echivala si cu o schimbare a frontierelor. Tot decizia SUA a inspirat si o metoda mai putin ortodoxa de a incuraja electoratul sa nu se prezinte la urne. In noaptea dinaintea alegerilor, toate barurile au fost deschise, sub pretext ca poporul sarbatorea in acest fel decizia Washingtonului. Insa, dincolo de toate acestea, exista opinii potrivit carora populatia ar fi devenit pur si simplu mai matura si ar fi inteles ca este preferabila cultivarea unei formule multietnice in administratie, acceptand ca anumite posturi de primar sa fie ocupate de albanezi. Prin urmare, Kostov avusese succes pe toata linia.

Satul

Cu toatea acestea, la o saptamana dupa referendum, a demisionat. Neapartinand nici unuia dintre partidele de guvernare, Kostov condusese cabinetul doar timp de cinci luni. Este putin probabil ca decizia lui va declansa o criza majora, va prelungi insa starea de paralizie in care sunt blocate sistemul politic si cel adminstrativ. De asemenea, gestul lui evidentiaza o serie de slabiciuni in cadrul coalitiei de guvernare, disfunctionalitati care, daca nu vor fi solutionate in viitorul apropiat, ar putea duce la serioase dezechilibre. Kostov a acuzat partidul etnicilor albanezi, membru al coalitiei de guvernare, ca nu coopereaza suficient pentru aplicarea scopurilor strategice ale intregii tari si ca se concentreaza doar asupra implementarii prevederilor acordului de pace de la Ohrid. Fostul premier a mai reprosat acestei formatiuni politice ca isi promoveaza doar propriile interese, prin nepotism si coruptie. Spre exemplu, a refuzat sa aprobe importante legi privind privatizarea si bugetul, cerand in schimb marirea numarului de angajati albanezi din cadrul Ministerului de Finante. Kostov, care a fost director de banca si voia sa puna economia tarii pe picioare, a cedat in cele din urma, fiind incapabil sa mai faca slalom printre pretentiile din ce in ce mai mari ale etniei minoritare si nemultumirile politicienilor nationalisti care il acuzau ca nu tine cont suficient de interesele macedonenilor. -Nu sunt pregatit sa lucrez in astfel de conditii-, a concluzionat el, in timp ce politicienii albanezi dadeau din umeri cu un aer nevinovat, explicand ca li se pare normal sa isi apere propriile interese.

Ieri, principalul partid de guvernare, Uniunea Social Democrata, a desemnat un nou candidat pentru functia de premier. Este clar ca Vlado Buckovski, spre deosebire de succesorul sau, se va bucura de sprijinul neconditionat al social-democratilor. Ramane insa de vazut daca va reusi sa castige si sustinerea partenerilor de coalitie albanezi pentru realizarea reformelor economice de care tara are atata nevoie.