„Misterele Bucureștilor”: Grapini și Oprescu vor să bage turismul în catacombe

Incapabilă să realizeze ceva concret pentru promovarea turismului românesc, ministreasa Maria Grapini ne-a propus, de curând, un talmeș-balmeș fără cap și fără coadă, un „carcalete” în care-i amestecă, de-a valma, pe Ivan Patzaichin cu Prințul Charles și pe Dracula cu vechile noastre vestigii istorice. Iar pentru ca haosul să fie total, Grapini ne-a anunțat, cu aerul că ne dă o veste bună, că are de gând să-l amestece în tot acest haloimăs și pe edilul șef al Capitalei: „ Am omis să spun că am pornit deja parteneriatul cu domnul Sorin Oprescu. Am avut două întâlniri, și la dumnealui, și la mine. Avem pus în strategie Bucureștiul, vrem să folosim ce are Bucureștiul și încă n-a fost folosit. Da, este Bucureștiul pus în strategie și avem deja semnat parteneriatul.”  Hait! Adică s-a întâlnit tusea cu junghiul și au încheiat un parteneriat. Fără să ne ofere alte amănunte, ministreasa ne-a anunțat că „vor fi promovate cetățile din jurul Bucureștiului și Centrul Istoric”. Trecem peste faptul că Maria Grapini habar n-are despre ce pălăvrăgește: în realitate, „cetățile” din jurul Bucureștiului sunt cele 18 forturi care compun vechea centură de apărare a Capitalei, capodoperă de inginerie militară construită din ordinul Regelui Carol I. De fapt, nici nu este prea clar ce au pus la cale ministreasa Grapini și primarul Capitalei. Probabil că se vor fi sfătuit cum să facă și cum să dreagă doar-doar or reuși să „altoiască” fantasmagorica „autostradă suspendată” și abulica „Gondolă” a lui Oprescu pe trunchiul scorojit al unor vestigii istorice despre care nici măcar ei nu știu mare lucru. Este drept că straniile „Forturi”, atât de impresionante încât chiar și acum par a fi fost construite de niște uriași, merită, cu adevărat, să intre în circuitul turistic. Dar, este aproape sigur că atât Maria  Grapini cât și Sorin Oprescu habar n-au în ce stare sunt acum „cetățile” și, cu atât mai puțin, cam cât ar costa restaurarea lor.

Puțină istorie

Istoria a ceea ce ministreasa Grapini crede că ar fi „cetățile din jurul Bucureștiului” începe încă din primii ani de după Războiul de independență din 1877, într-o vreme în care România se numea „Principatele Unite”. Pus în fața tendințelor expansioniste ale Imperiului Țarist, Carol I a ordonat construirea unei centuri de fortificații menite să protejeze Capitala în cazul oricărui pericol militar extern. Pentru aceasta a înființat mai multe comisii care au studiat cele mai eficiente modalități de realizare a acestui obiectiv militar. La un moment dat, Măria Sa l-a invitat la București chiar și pe generalul belgian Henri Brialmont, proiectantul celebrelor fortificații care au apărat orașele Anvers, Namur și Liege, specialist de talie europeană, considerat a fi cel mai bun inginer militar al secolului XIX. Venit în țară, generalul a declarat că „Un București fortificat ar crește importanța militară a României, astfel încât țara ea va fi în stare sau de a refuza participarea la un răsboi care nu i-ar conveni, sau de a cere avantagii, la care nu ar putea altfel pretinde”. Oricum ar fi fost, construirea fortificațiilor din jurul Bucureștiului urma să fie și o expresie a modernizării țării noastre, rămasă mult în urmă în mai toate domeniile, inclusiv în cel militar.  Concret, proiectul lui Brialmont prevedea construirea unei linii principale de rezistență lungă de 72 de kilometri care era compusă din 18 forturi dispuse circular în jurul Capitalei, amplasate la o distanță de patru kilometri unul de altul. Între ele erau intercalate 18 baterii de artilerie, numite în limbajul militar de atunci, redute. Era o lucrare militară cu adevărat impresionantă: era dotată cu tunuri ultramoderne produse la Uzinele Krupp, protejate sub turele mobile, cu blindajul turnat din oțel masiv. Strict cronologic vorbind, cele 36 de fortificații au fost construite între anii 1884 și 1894. Dar finalizarea lor completă, inclusiv instalarea pieselor de artilerie, a mai durat până în anul 1903. Bugetul alocat pentru construirea lor a fost de peste 110 milioane lei/aur, un munte de bani care, echivalați în moneda zilelor noastre, s-ar ridica la peste 600 de milioane de euro. Pentru starea economiei românești din acele vremuri era o sumă imensă. Bineînțeles că și pe atunci, o investiție de asemenea proporții a atras în jurul ei și o serie de „băieți deștepți” care nu au ezitat să-ți vâre degetele în „borcanul cu miere”. Echivalentul acestor 600 de milioane ni s-ar putea părea o sumă modestă dacă am pune-o față în față cu miliardele de euro pe care le plătim pentru niște autostrăzi care nu se mai termină niciodată. Ceea ce arată clar că „ai noștri fură mai mult decât ai lor.” Cu o singură deosebire: când erau prinși, „ai lor” își zburau creerii cu un glonț, pe când ai noștri se vaită că sunt „victime politice”. Evident că nimeni nu pretinde că restaurarea „Forturilor” și introducerea lor în circuitul turistic ar costa la fel de mult pe cât a constat construirea lor. Dar oricum ar fi, tot ar costa o sumă imensă pe care, în aceste vremuri de criză, nu o au la dispoziție nici Primăria Capitalei și nici ministerul condus de Maria Grapini.

Pușcărie, ruine și maidanezi

Din păcate, atunci când a fost nevoie de ele, „Forturile” Capitalei s-au dovedit ineficiente din punct de vedere strict militar. Motiv pentru care, încet, încet au și ieșit din circuitul „apărării naționale”, iar cu timpul au început să se deterioreze. Singurul dintre ele care a fost utilizate, în mod aproape constant, decenii la rând este „Fortul Jilava”. Dar folosirea acestuia nu a avut mai nimic în comun cu artileria: decenii la rând, „Jilava” a fost unul dintre cele mai cumplite penitenciare. Acolo au fost întemnițați atât instigatorii răscoalei din 1907 cât și mareșalul Ion Antonescu în ultimele zile de dinaintea execuției sale. ?ê?£i tot acolo a fost una dintre cele mai dure pușcării politice din vremea regimului comunist. Apoi, în anii 70-80, tot la Jilava au fost deținuți condamnații la moarte care erau executați prin împușcare. Acolo, în locul numit „Valea Piersicilor”, și-au încheiat afacerile cu viața atât ucigașul în serie Ion Râmaru cât și celebrul ?ê?£tefănescu, primul și singurul mafiot al „Epocii de Aur” recunoscut oficial de regimul Ceaușescu.
Majoritatea celorlalte forturi din jurul Capitalei sunt acum doar niște ruine insalubre, populate mai ales de boschetari și haite de maidanezi. Este drept că, în urmă cu două-trei decenii unele dintre ele mai erau încă folosite. În urmă cu mai multe decenii, Fortul 18 de la Chiajna a aparținut Întreprinderii de Legume-Fructe Militari. Întreprindere comunistă care și-a organizat acolo niște depozite imense pe care le umplea, anual, cu butoaie de murături, de foarte bună calitate, care erau  vândute, apoi, în toată Țara. Iar hrubele Fortului de la Afumați erau „Obiectiv secret”: acolo se aflau armatele de butoaie cu varză pusă la murat, care ajungea în gamelele soldaților de la Trupele de Securitate. Acum, printre ruinele de la Afumați își mai fac veacul doar „rutieristele” de pe Centură care își aduc acolo „clienții” amatori de sex pe bani, întins pe vechile și glorioasele vestigii militare construite, cândva, sub coordonarea generalului Brialmont. Alte câteva forturi și-au păstrat, totuși, decenii la rând, destinația militară. În vremea celui de al doilea Război Mondial, Fortul Mogoșaia a fost depozit de armament și tehnică militară. Cele de la Bragadiru și Măgurele au fost, vreme îndelungată, sediul unor unități militare. Iar în jurul altora s-au amenajat poligoane de trageri în care s-au instruit generații întregi de soldați. De altfel, o bună bucată de timp, toate Forturile s-au aflat sub administrația MApN.
Dar, după 1990, câțiva întreprinzători au amenajat în hrubele fortului Mogoșoaia, o imensă ciupercărie care a și funcționat câțiva ani buni. Un alt întreprinzător și-a încercat norocul în zona Fortului de la Berceni, unde a pus pe roate o afacere comercială care, un timp, i-a și adus profituri. Omul avea în vedere să se extindă acolo cu o cramă, un bar și, bineînțeles, o ciupercărie. Dar, până la urmă a fost nevoit să se lase păgubaș din cauza unor inundații locale care au urcat pânza freatică până foarte aproape de suprafața solului. Un alt fort care va primi, probabil o destinație strict civilă va fi cel de la Popesti-Leordeni, în apropierea căruia se are în vedere înființarea unui imens cimitir. Ei, chiar dacă asta nu ar fi chiar o „introducere în circuitul turistic” ar rezolva, măcar, o parte a „problemelor locative” ale răposaților bucureșteni. Pe scurt, cam acestea ar fi „cetățile din jurul Capitalei” despre care pomenește ministreasa Maria Grapini. Ea și primarul Sorin Oprescu promit că le vor preschimba în obiective turistice. Ceea ce, de fapt, ar și merita să devină. Pe alte meleaguri, asemenea vestigii, bine puse în valoare, atrag anual armate întregi de turiști dornici să le admire. Dar la noi, introducerea în circuitul turistic al „cetăților din jurul Bucureștiului” are șanse mari să rămână doar niște promisiuni ambalate în vorbe goale. Acum, Grapini și Oprescu ne promit marea cu sarea că doar, de, nu-i doare gura. Poporul spune că „deștepții promit, iar proștii rămân cu nădejdea”. Iar în acest caz, proștii suntem, bineînțeles noi, cei care, la un moment dat vom afla cum s-au cheltuit munți de bani, pentru cine știe ce „studii de fezabilitate”.. Iar până la urmă „Forturile” vor rămâne, în continuare, tot în paragină.

Vasile Surcel