Nicolae Milescu Spătarul, cărturarul român care a spionat China imperială

Victor Ponta, bravul nostru premier, mult prea ocupat să se împăuneze cu niște  iluzorii „victorii“ economico-diplomatice obținute după recenta „excursie“ în China, are șanse mari să nu fi băgat de seamă – asta în cazul în care o fi știut vreodată – că, mergând acolo, a călcat pe urmele lui Nicolae Milescu Spătarul. Un personaj cândva celebru, pe care trecerea timpului l-a trimis direct în cărțile de istorie. Un nume oarecum ciudat, în spatele căruia se ascunde un personaj fabulos, un cărturar de factură clasicistă altoit pe un spirit de aventurier veritabil, cum puțini au fost în vremurile sale. Motiv pentru care, printre multe altele, el a fost și primul român care a ajuns în China. Acum, când lumea pare a fi devenit atât de mică, asta poate că nu mai înseamnă chiar o mare scofală. Dar acum câteva secole, pe vremea lui Milescu Spătarul, China imperială mai părea, încă, un tărâm magic, aflat undeva la celălalt capăt al Universului. O țară fabuloasă pe care cărturarul nostru a înțeles-o și a descris-o în toată măreția ei decadentă.
Milescu a fost unul dintre marile spirite ale vremurilor sale, care se simțea la el acasă în marile capitale europene. Tot el a fost și om politic, ce-i drept, urmărit uneori de nenoroc. Dar, peste toate astea, în anii cei mai activi ai vieții sale, a fost și un diplomat deosebit de eficient, bun cunoscător al realităților unei lumi care, deși părea mai simplă decât cea din zilele noastre, era la fel de fluidă și dinamică. În plus, dincolo de ceea ce spun, de obicei, cărțile de istorie, Nicolae Milescu Spătarul a mai fost încă ceva. A fost ceea ce romanele de aventuri numesc „luptător pe frontul invizibil”. Sau, spus pe șleau, a fost spion. ?ê?£i, ca să respectăm adevărul, Milescu a fost un agent secret deosebit de sofisticat, amestec de James Bond și Indiana Jones, un cărturar aventurier pornit să cunoască tainele lumii.

„Pre învățat și cărturar…”

Prima și cea mai cunoscută referire la Milescu este portretul, pe care Ion Neculce i-l face, în tușe groase, în culegerea sa de anecdote istorice, binecunoscuta „O samă de cuvinte”: „Era un boier, anume Neculai Milescul Spatariul, de la Vaslui de moșia lui, pre învățat și cărturar, și știea multe limbi: elinește, slavonește, grecește și turcește. ?ê?£i era mândru și bogat, și umbla cu povodnici înainte domnești, cu buzdugane și cu paloșe, cu soltare tot sirma la cai. (…) Iar când au fost o dată, nu s-au săturat de bine și de cinstea ce ave la ?ê?£tefăniță-vodă, ce au ședzut și au scris niște hârtii viclene și le-au pus într-un bățu sfredelit și le-au trimis la Constantin-voda cel Bătrân Basarabă, în Țara Leșască, ca să se  ridice de acolo cu oști, să vie să scoată pre ?ê?£tefăniță-vodă din domnie.” Așadar, un act tipic de trădare. Ceea ce a și provocat mânia lui domniorului. Însă chiar și mâniat, Vodă a dat dovadă de anume soi de respect: „Scoțând ?ê?£tefăniță-vodă în grabă hamgeriul lui din brâu, au dat de i-au tăiat călăul nasul. ?ê?£i n-au vrut să-l lasa pe călau să-i taie nasul cu cuțitul lui de călău, ce cu hamgeriul lui ?ê?£tefăniță-vodă i-au taiat nasul.” Pedeapsa primită în urma acestui „eșec politic”, a legat de numele Spătarului porecla „Cârnul”.
   De fapt, viața cărturarului a fost cu mult mai complexă decât a descris-o cronicarul. Fiu al slugerului Gavril, Nicolae Milescu s-a născut, în anul 1636, urmaș al unei familii de origine grecească, înrudită însă cu vechile case boierești ale Movilă și Racoviță, cele care au dat și domni ai Moldovei și Munteniei. Conform documentelor vremii, Milescu și-a început studiile la ?ê?£coala de la Trei Ierarhi, continuate apoi la colegiul catolic din Iași. Ulterior a frecventat Academia slavo-greco-latină din Iași, iar  mai târziu ale Academiei de pe lângă Patriarhia de la Constantinopol. Pe vremea aceea, chiar se învăța carte, și nici poveste și fi fost posibil cine știe ce plagiat. Dar peste tot, Miliscu a fost un student cu adevărat eminent. A studiat istoria Europei, disciplinele filosofice, literatura și teologia. În plus a deprins limbile slavonă, latină, greacă veche și neogreacă, turcă și arabă. Dar și rusa, franceza și germana. La 17 ani era „grămătic” la curtea domnitorului Gheorghe Ștefan, în Moldova. În 1655 l-a însoțit pe Gheorghe Ștefan în Muntenia. Apoi, în 1659, noul domn moldovean, Gheorghe Ghica l-a ridicat la rangul de spătar. În același an, după  20 noiembrie, l-a urmat, din nou, pe Gheorghe Ghica în Țara Românească unde acesta a preluat domnia ca urmaș al lui Mihnea al-II-lea. Spre deosebire de vremurile noastre, „politichia” era, pe atunci, un soi de „sport extrem”: o greșală de natură „tactică” ori doar nenorocul te puteau costa capul, pe care ți-l pierdeai sub securea călăului. ?ê?£i doar cei cu adevărat norocoși se alegeau doar cu exilul din care, atunci când soarta le surâdea din nou, puteau reveni în vechile ranguri și dregătorii. O bună bucată de timp, Miliescu s-a numărat printre „norocoși”. Dar, până la urmă, gloria din vremea lui Grigore Ghica s-a încheiat la un moment dat. Un an mai târziu, în 1660 Milescu s-a întors în Moldova unde domnea Ștefăniță Lupu. Conform tradiților istorice acela a fost și anul în care Milescu a fost pedepsit în modul descris de Neculce, pentru uneltire împotriva domniei. Astfel se face că între1660 și 1664 Milescu s-a aflat iarăși la Constantinopol, probabil în exil. Anul 1666 l-a găsit la Stettin, la curtea lui Gheorghe ?ê?£tefan aflat și el în exil. De acolo, a plecat la Stockholm iar mai apoi la Paris. Peste tot și-a întins „antenele” diplomatice care l-au ajutat să-și susțină atât propriile interese cât și pe cele ale apropiaților pentru care a „uneltit”. Iar asta înseamnă, în realitate, că și-a dedicat energia și abilitatea culegând orice fel de informații pe care le-a considerat utile în complicata urzeală a politicii europene din acea vreme.
După pedeapsa mutilantă aplicată de Ștefăniță Vodă, Milescu Spătarul a fost obligat să părăsească Moldova. Ion Neculce descrie ceva ce seamănă cu un tratament prin chirurgie plastică: „Nicolai Cârnul s-a refugiat apoi în Țara Nemțască, unde a descoperit un doftor care slobodzie sângeli din obraz și-l boție la nas, și așe din dzi în dzi, sângele se închega, de i-au crescut nasul la locu, de s-au tămăduit.”. Apoi, pentru Milescu Spătarul au urmat câțiva ani deosebit de complicați în cursul căruia a fost nevoit să peregrineze prin Europa, din Valahia la Stambul, de la Paris la Stockholm. Dar în tot acest timp, Milescu s-a ocupat intens de cultura pe care li-a îmbogățit-o în marile biblioteci din Austria, Suedia, Germania, Franța dar și de la Stambul. De fapt, pentru el, aceea a fost una dintre cele mai fertile perioade ale vieții sale, din punct de vedere intelectual: a scris mai multe lucrări de istorie și filozofie și estetică. Sfârșitul calvarului îndurat de Nicolae Milescu Spătaru s-au încheiat în anul 1671, când s-a dus la Moscova, însoțit de scrisorile de recomandare ale  patriarhului Hrisant al Ierusalimului. Ajuns în capitala Rusiei, el a fost prezentat țarului Alexei Mihailovici care și-a dat seama rapid, că are în față un personaj excepțional, bun cunoscător al situației politice și militare din Imperiul Otoman, dar și din restul Europei. În plus, numărul impresionant de limbi străine pe care le vorbea fluent, l-au recomandat pentru încadrarea în „Departamentul soliilor”, de fapt cea mai importantă componentă a  Serviciul imperial de spionaj. Evident, era vorba despre spionaj extern. În plus, Neculce mai afirmă că Nicolae Milescu Spătarul a fost unul dintre profesorii și mentorii țarului Petru cel Mare. Ca om politic de talie europeană, dar și în calitatea sa de diplomat profesionist, ceea ce și pe atunci, la fel ca acum însemna și „agent secret sub acoperire”  Milescu era convins că puterea militară a Rusiei Ortodoxe era singura capabilă să pună capăt expansionismului Otoman și să elibereze Moldova și celelalte popoare balcanice. Motiv pentru care el și-a exprimat convingerile geo-politice în cartea „Hismologion”. Ulterior, la sugestia țarului, el a scris o serie de studii privitoare la istoria Rusiei, inclusiv  „Genealogia țarilor ruși”. De fapt, prin acele convingeri, Milescu a ignorat „testamentul” lui ?ê?£tefan cel Mare” care își sfătuise urmașii să se înțeleagă cu turcii și să nu-și pună nici o nădejde în „Moscali”. Din păcate, evenimentele care au marcat istoria Europei i-au dat dreptate măritului ?ê?£tefan cel Mare și Sfânt. Dar asta avea să se întâmple la câteva secole după ce Nicolae Milescu Spătarul avea să-și încheie „misunea” în această lume.

Fabuloasa Chină imperială

În vara anului 1674, în urma unor vaste mișcări de populație rusească petrecute în zona fluviului Amur, Nicolae Milescu Spătarul a primit ordin, direct de la Alexei Mihailovici, însuși țarul Rusiei, să plece în China imperială, într-o primă solie trimisă într-o țară încă exotică, ce refuza cu îndârjire, contactele directe cu lumea europeană. La prima vedere era vorba despre o vizită strict diplomatică. Aceasta era, însă, doar o „acoperire” oficială. 
Vizita „diplomatică” era, în realitate, o veritabilă expediție, compusă din 150 de oameni care, sub conducerea personală a lui Milescu, aveau misiunea de a culege absolut orice fel de informații privitoare la tot ceea ce întâlneau în cale. Nimic nu era trecut cu vederea: descrierea amănunțită a locurile parcurse, precum și cartografierea fiecărui ținut în parte. La fel de atent erau consemnate și obiceiurile populațiilor cu care veneau în contact, de la viața lor de zi cu zi până la credințele lor religioase. Toate acestea erau informații absolut necesare în eventualitatea unor viitoare expediții militare. În mai 1676, expediția condusă  de Milescu Spătarul a ajuns la Beijing, capitala Chinei imperiale, condusă pe atunci de împăratul Kangxi. Deși intrată deja într-un declin care avea să se accentueze în secolele următoare, China era totuși o civilizație superbă, marcată însă deun orgoliu caracterizat prin ură și dispreț față de alte rase și culturi, pe care le trata cu neîncredere, viclenie și cinism. În perioada cuprinsă între lunile mai și septembrie 1676, Milescu și însoțitorii lui au stat în Beijing iar el a fost primit în audiență la împărat. Diplomat deosebit de versat, poliglot dar și om de societate deosebit de cultivat, el a reușit să se facă ascultat în acel mediu exclusivist, în fața căruia a promovat interesele Rusiei. Cu siguranță că eforturile lui nu au fost inutile: 12 ani mai târziu, în 1689, împăratul Kangxi a încheiat un tratat cu Imperiul Rus, acesta fiind, de fapt, primul tratat al Chinei cu o putere europeană. Milescu s-a întors la Moscova în ianuarie 1678. În anii care au urmat, soarta lui Milescu a continuat cu suișuri, coborâșuri și reveniri glorioase. A trăit la curtea țarilor până în anul 1707, când a părăsit această lume zbuciumată. Istoria culturii europene îl menționează ca pe un mare cărturar, una dintre cele mai strălucite minți ale vremurilor sale. Iar în istoria serviciilor secrete, misiunea îndeplinită de el la Curtea imperială din China este notată drept cea mai reușită „operațiune specială” a cărei importanță a putut fi depășită abia peste circa un secol și jumătate.

Vasile Surcel