SOV și junimiștii

„Ipocrizia e omagiul pe care viciul îl aduce virtuții“ – Francois de la Rochefoucauld. Fascinația românilor pentru epopeea maleficului magazioner din Roman ar putea părea la o primă analiză similară cu cea a americanilor pentru Bernard Madoff, cu cea a italienilor pentru Raul Gardini sau, poate cel mai mult, cu cea a indienilor pentru Ketan Parekh.
Cu aceste trei nume s-ar putea pune bazele unui dicționar contemporan al infamiei. Iată cum ar suna articolele dedicate lor într-un astfel de dicționar:
• Bernard Madoff – Fost președinte al NASDAQ, întemeietorul unui fond de investiții bazat pe schema Ponzi care a ajuns în faliment în 2009 și a prejudiciat clienții cu 65 mld. dolari (considerând și profiturile generate). Condamnat la 150 de ani de închisoare.
• Raul Gardini – Finanțist italian, autorul ascensiunii și falimentului colosului energetic Enimont, rezultat din fuziunea ENI-Montedison, acuzat de corupție în perioada „Mani Pulite“. S-a sinucis în 1993 în momentul în care a primit avizul de începere a urmăririi penale din partea procurorului Antonio di Pietro. Presa italiană a epocii l-a atacat puternic pe Di Pietro și grupul de procurori „Mani Pulite“ și a încercat să-l martirizeze pe Gardini.
• Ketan Parekh – Broker indian, școlit în America, autorul celebrei Ketan Parekh Scam, o acțiune de manipulare a Bursei din Mumbay constând în prăbușirea indicelui Sensex cu 176 de puncte pe 1 martie 2001, urmată de o creștere cu 177 de puncte. Opt persoane s-au sinucis din cauza pierderilor suferite, în timp ce alte câteva sute au dat faliment, la fel ca și câteva bănci mici. Condamnat de justiția indiană, a reușit să iasă după doar doi ani și actualmente este consilierul personal al guvernatorului băncii centrale a Indiei.
Alăturându-și numele celor de mai sus, Sorin Ovidiu Vîntu s-ar afla într-o selectă companie. Deosebirea radicală dintre autointitulatul speculator și ceilalți trei este școala. La ei, până și escrocii sunt foarte bine instruiți. Contrar anumitor zvonuri, Vîntu nu a cumpărat niciodată vreo acțiune cotată pe vreo piață reglementată din România sau din altă parte. A vândut în schimb aproape totul pe piețe reglementate.
A cumpărat la kilogram cupoanele PPM (Programul de Privatizare în Masă, creația lui Văcăroiu) și a adunat acțiuni Petrom de la ignoranții sindicaliști ai lui Luca; le-a vândut apoi pe piața reglementată de la BVB și tot cumpărând ieftin când prețul în piață era de minimum 5-10 ori mai mare a descoperit că are nas de speculator.
În anii ‘90 a înțeles că, dacă discrepanțele dintre el și intelectualitate sunt și vor rămâne ireconciliabile, există totuși încă cel puțin 1 milion de români mai proști, mai lacomi și mai creduli decât el. Acestora le-a servit pe tavă FNI-ul, garantat de CEC. Purtați pe aripile Vîntului de dulcele miraj al îmbogățirii rapide, 300.000 de români și-au vărsat economiile la picioarele Stimabilului Domn (apelativ de maximă curtoazie folosit de SOV cu obstinație, până la caducizare). Până aici nimic deosebit față de epopeea Madoff cu a lui schemă Ponzi sau față de miracolul Enimont. În toate cazurile, oameni extrem de lacomi, mai mult sau mai puțin instruiți (patroana companiei L’Oreal, Lilianne Betancourt, a pierdut la Madoff circa 2 mld. de dolari), au fost fermecați de povestea micului Făt-Frumos care creștea într-o zi cât alți copii în 10 ani, ignorând partea în care, după o săptămână, eroul împlinește 70 de ani și moare. Basmele cu Făt-Frumos, susurate precum picătura chinezească de povestitori talentați și bine plătiți, vor exercita aceeași fascinație și în viitor, pentru că memoria e scurtă, iar aviditatea – mare.
Povestea lui Gardini s-a încheiat cu un glonț izbăvitor, a lui Madoff și Parekh cu închisoarea, dar epopeea lui SOV continuă, apropiindu-se mai degrabă de epopeea lui Ghilgameș decât de cea a lui Al Capone (lupta lui Ghilgameș, regele Urukului, împotriva lui Enkidu, uriașul sălbatic trimis de zei să salveze fiicele năpăstuite ale cetății, nu s-a terminat cu victoria niciunuia și astfel cei doi au devenit prieteni nedespărțiți).
După episodul FNI, Vîntu avea urgent nevoie de un facelift și, mai ales, de o armată de PR cu vârfuri de lance redutabile. Micile șicane din timpul anchetei FNI l-au convins că numai stăpânind un imperiu media poți să lupți cu șanse egale în astfel de vremuri de restriște. Cum Nașii celebri au nevoie de Voci celebre, în lipsa unui Frank Sinatra, naș‘ Vîntu și-a găsit vocea prin metamorfozarea celui mai cunoscut poet român în cel mai promițător jurnalist român, Mircea Dinescu. Acesta îi va rămâne loial Nașului doar atâta timp cât, sub aspect financiar, nu va găsi ceva mai lucrativ și, înainte de toate, mai sigur, pentru a-și putea continua liniștit la Cetate viața de moșier scăpătat, dar filantrop.
Bătrânul – de acum – poet și tânărul moșier ne spunea zilele trecute că și-a lăsat la SOV acasă ultimul volum de versuri în manuscris. Cred că așteaptă cu nerăbdare recenzia pe care SOV i-o va face în următoarele 29 de zile. „Când are timp liber, SOV se joacă de-a Titu Maiorescu“, declama poetul. Oare de-a Maiorescu criticul sau de-a Maiorescu prim-ministrul se joacă SOV? Nu e oare Vîntu adeptul teoriei sociologice a formelor fără fond, bază a Junimismului politic?
De fapt, SOV are multe asemănări cu marele om de cultură, mai puțin cultura, desigur. Doar el a pus bazele „Convorbirilor Literare“ postdecembriste, când i-a dat lui Dinescu un milion de dolari pentru a întemeia ziarul „Gândul“. A luat astfel naștere Junimea soviană, în frunte cu CrucișăTorulPotemkin al presei românești. „Oamenii cu mulți bani colecționează timbre sau tablouri celebre, eu colecționez oameni celebri. Voi rămâne în România până când și cel din urmă cetățean al acestei țări va fi mândru că a fost contemporan cu mine“, declara la acel moment noul Robert Maxwell al presei românești.
(n.a.) Robert Maxwell: evreu de origine cehoslovacă, întemeietor al unui imperiu mediatic britanic, finanțator al Mossad-ului. Aflat în pragul falimentului la data morții sale, se pare că a fost lichidat de Mossad ca urmare a șantajului exercitat asupra serviciului secret israelit. Varianta oficială este cea a morții prin înec.
Momentul nașterii ziarului „Gândul“ este un mic episod din povestea Junimii SOViane, dar este unul de răscruce în evoluția presei românești postdecembriste.
Crucișătorul crease la „Adevărul“ o școală de jurnaliști șmecheri și descurcăreți, care s-au dezlănțuit odată cu mutarea la „Gândul“. Spre deosebire de vechiul patron, Taher, care le cerea și performanță economică, adică profit, noul stăpân le lăsa libertăți financiare inimaginabile, astfel încât ocupația lor mai veche – șantaj pentru publicitate – s-a transformat rapid în șantaj pentru avantaje personale; marii jurnaliști au devenit repede micii oameni de afaceri, mai ales de afaceri cu statul și cu multinaționalele (vezi 112, Motorola STS etc.).
Cum însă milionul de dolari de la SOV s-a evaporat foarte repede, ziarul – cu crucișător cu tot – a ajuns în mâna lui A. Sârbu. Ceilalți junimiști au fost însă repede recuperați la RTV. Așa a ajuns la RTV Bogdan Chirieac, analist de renume mondial în politică externă și ghid ONT al campaniilor electorale; tot așa și „micul comunist“, cum îi plăcea domnului Patriciu s-o alinte pe Corina Drăgotescu, cea care și-a desăvârșit pregătirea economică sorbindu-i cuvintele marelui petrolist care ne-a învățat pe toți cum poți să faci la o companie pierderi din ce în ce mai mari din 2005 până când un stat străin ți-o cumpără cu miliarde (Dinu Patriciu a învățat-o pe Corina Drăgotescu cum statul român e un prost administrator al rafinăriei de pe malul mării, dar statul kazah nu e).
Lor li s-a alăturat A. Ursu, un alt admirator al soluțiilor economice propuse de cel care a creat bestiarul României postdecembriste: rechinul, balena și caracatița; echipa a fost completată de mai tânărul junimist Val Vâlcu, spaima multinaționalelor farmaceutice. Toți au fost formați la școala și în spiritul „Adevărului“.
(n.a.) Am fost martor la nașterea afacerii „Gândul“, aflându-mă la SOV acasă, la Otopeni. Mă luase cu el Mircea Dinescu și a fost singura dată când am vorbit câteva ore cu SOV. Mi-a propus să colaborăm la crearea și gestionarea unui fond de investiții cu emisiune continuă, care să cumpere cu banii acumulați certificate la Fondul Proprietatea. Eu aș fi fost la cârmă, el – omul din umbră. I-am spus că mă voi gândi și de atunci mă tot gândesc. În același an am intrat acționar la Hotnews și primul articol publicat pe acest site a fost „Gone with the Wind – o poveste românească“. Dacă mi-am început activitatea de jurnalist amator cu Vîntu, sper să nu mi-o termin tot cu el.
Marea corupție multinaționale-partide politice avea nevoie la începutul mileniului trei de cărăuși în afara oricăror bănuieli. Jurnaliștii realizau sinapsa ideală între economic și politic. În campania din 2000, acești vajnici aghiotanți și-au făcut cu vârf și îndesat datoria, împărțind tainul primit tot arcului politic, câte ceva la fiecare, dar proporțional cu sondajele. Fostul ghid ONT a fost doar deschizător de pârtie.
Modeștii jurnaliști creați în laboratorul Crucișătorului s-au împlinit financiar foarte repede după 2000, au înlocuit valizele cu conturi cifrate și swifturi inteligente și, implicit, le-au crescut pretențiile. Cei mai lacomi au fost dați peste bord și compromiși în fața opiniei publice. Atunci când Crucișătorul și alți redactori cinstiți i-au trecut pe linie moartă, SOV i-a primit, rămânându-le loial pentru toate serviciile aduse „creșterii economice spectaculoase a României deceniului I“.
Mircea Dinescu, tot în campania de mitizare a lui SOV, îl acuza pe Traian Băsescu că nu a fost loial cu cei care l-au propulsat în campania din 2004, spre deosebire de SOV care, în plină criză economică, după ce pierderile imperiului media au atins cote îngrijorătoare, a continuat să-și manifeste loialitatea plătindu-și obligațiile financiare către toți junimiștii. Mircea, ai perfectă dreptate, perdanții rămân mereu loiali, câștigătorii – niciodată. În lumea asta pe care ați creat-o, loialitatea și ipocrizia merg de mult la braț, iar „ipocrizia e omagiul pe care viciul îl aduce virtuții“. E cinic din partea soțului adulter să-i spună soției „te iubesc“, dar e o dovadă de precauție.
Cum presa scrisă nu mai făcea profit nici măcar cu șantaj, televiziunile de știri rămâneau singurul refugiu al junimiștilor. Talk-show-urile s-au înmulțit ca ciupercile. Moderatori tineri, în permanent război cu limba română, au realizat că poți să faci carieră în televiziune fără să citești nimic altceva decât câteva ziare și pagini web. Era nevoie doar de mult tupeu. Majoritatea invitaților lor ori nu citiseră nici ei nimic, ori erau deja bătrâni junimiști care nu și-ar fi dat foc singuri la valiză pentru un pleonasm sau un anacolut al colegilor mai tineri. La urma urmei erau plătiți toți de același patron, care le cerea doar tupeu și perseverență. Și erau atât de bine plătiți încât nimeni nu se amesteca în politica editorială; știau singuri ce au de făcut.
De curând i-am replicat unui moderator de la RTV: „Nu înțelegeți pentru că nu ați citit nicio carte de macroeconomie“. A rămas siderat că cineva ar putea să discute și pe seama unei cărți și a recunoscut cu nonșalanță că nu citise niciuna, dar exprima opinii și mai ales certitudini. Pentru că o altă tară a noilor moderatori e că au doar certitudini și niciun dubiu, iar fără dubiu nu poate demara nicio investigație spectaculoasă.
La B1 TV, de astă dată, am fost întrebat de un moderator de 19 ani ce-i recomand să facă cu 100.000 de euro și cum să-i investească; i-am recomandat să se ducă la școală și să-i cheltuie pe toți pentru a se instrui. Într-o altă emisiune, Robert Turcescu îi explica patronului media Dan Voiculescu că nu pot exista două alternative. Cum Voiculescu a prezentat o teză de doctorat fără bibliografie, Turcescu ar fi trebuit să înțeleagă că nu există nicio alternativă la lecturile școlare obligatorii.
În cei 5 ani de când Mircea Dinescu m-a adus în platourile talk-show-urilor televizate am rămas o singură dată plăcut impresionat, când, așteptând să intru în emisie, am remarcat-o pe Melania Medeleanu citind „Împăratul muștelor“, romanul laureatului Nobel pentru literatură W. Golding. O fi fost excepția care confirmă regula. Mai sunt câțiva moderatori care recomandă cărți la televizor în ultimele secunde ale emisiunii. Sper că le-or fi și citit.
CrucișăTorulPotemkin face foarte bine când demonstrează public incultura clasei politice și, mai ales, a actualilor guvernanți, dar ar face la fel de bine dacă i-ar pune și pe ciracii lui să citească. Investigarea afacerii Watergate nu ar fi dus la demisia unui președinte american dacă Bernstein și Woodward ar fi fost tupeiști, dar inculți, iar la noi nu se va putea face jurnalism de investigație de calitate decât după ce toți ziariștii noștri vechi sau noi vor fi citit „Toți oamenii președintelui“ și multe alte cărți din lista de lecturi obligatorii.
Nota autorului: Nu am avut nicio relație contractuală cu Realitatea TV, am răspuns invitațiilor de a participa la emisiunile acestui post la fel cum am răspuns și în cazul altor televiziuni.
Cristi Sima,
Hotnews