Oltenia ca-n vestul sălbatic: misterul comorii lui Constantin Vodă Brâncoveanu

Oltenia ascunde, undeva, în inima județului Mehedinți, un un loc de taină în care legenda, venită din negura timpului, se împletește cu unul dintre cele mai adânci mistere ale istoriei noastre medie­vale.  Acolo avem un tărâm „bântuit“ de o poveste care, venită din alte veacuri, conține toate „ingredientele“ unui film de aventuri pe care, cu siguranță, Indiana Jones nu l-ar refuza nici în ruptul capului. Este povestea unei comori uriașe, ascunse în tainițele neștiute ale unui labirint subteran, presărat, probabil, cu tot soiul de capcane mortale. Un loc misterios, pecetluit, dinspre lumea de dincolo de lume, cu „sigiliul“ unor blesteme cumplite. Dar apărat, și dinspre lumea de azi, de forțe oculte care, ascunse în spatele preacuvioaselor sutane bisericești dar și sub masca bicisnicei birocrații de stat, ridică un zid aproape la fel de cumplit ca blestemele juruite cândva, cu peste trei secole în urmă. Iar atunci când aceste oștiri de forțe, mai mult sau mai puțin vizibile, nu par a fi de ajuns, intervin alte voci, care nu se sfiesc să amenințe cu urnirea unor gloate fanatizate, dispuse să se războiască, pentru nici ele nu știu ce. Iar pentru ca misterul să fie și mai adânc și aventura mai incitantă, există și o „hartă a comorii“ care, apărută pentru scurt timp, a dispărut la fel de brusc, înghițită, se spune, de lăcomia unei fețe bisericești care, uitând de cele sfinte, s-ar fi preschimbat în „braconier“ de vestigii istorice. Astăzi, locul care adăpostește acest mister, vechi parcă de când lumea, se numește Baia de Aramă, un nume ciudat venit, și el din negura timpului. Acolo, la o margine a micii localități, care pare a nu se fi hotărât, încă, dacă este un mic orășel de provincie ori o comună ceva mai răsărită, se află Biserica „Sfinții Voievozi“. Legenda spune că sub ea, în tainițele unui labirint mult mai vechi decât biserica însăși, și-a fi ascuns comorile cel numit, cândva, cu admirație dar și cu invidie, „Altân Bey“, așadar „Prințul de aur“. Este cel pe care istoria neamului românesc îl cunoaște sub  numele de Constantin Vodă Brâncoveanu.

„Sfântă monastire, pentru pomenire…“

Legendele despre tezaurul ascuns în tainițele de sub „Sfinții Voievozi“ par vechi de când lumea, iar localnicii din Baia de Aramă au trăit cu ele, generație după generație. De fapt, chiar și numele localității are o anumită legătură cu poveștile altor vremuri. Acolo, ascunsă adânc în inima stâncii, există o străveche exploatație minieră din care, secole la rând s-a extras minereu de cupru. Așadar după cum se spunea în vechime, când minerii erau numiți „băiași“, o „baie de aramă“ care a creat un labirint de hrube întortocheate pe care, chiar și pe vremuri, îl cunoștea foarte puțină lume. Acolo, deasupra acelei misterioase lumi subterane s-a construit, între 1699 și 1703, un lăcaș nou, frumos și trainic, clădit din piatră cioplită măiestru. Un lăcaș ridicat pe temeliile unei biserici din lemn, cu mult mai vechi, ctitorită cândva, pe la anul 1400. La edificarea sfântului lăcaș, târnosit sub hramul „Sfinții Voievozi“, a contribuit, cu un consistent sprijin material și Constantin Brâncoveanu. Iar în 1703, pe când se afla în cel de al cincisprezecelea an de domnie, Vodă însuși a venit la Baia de Aramă, unde a luat parte la sfințirea noii biserici. Făcut să încânte ochii și sufletele credincioșilor, noul lăcaș avea, însă și un rost, tainic, ascuns muritorilor de rând. Iar asta pentru că Vodă Brâncoveanu a socotit că labirintul de hrube ascuns în stânca de sub sfânta biserică este locul cel mai potrivit să-i adăpostească imensa avere. În lunile care au urmat, oamenii de încredere ai domnului muntean au depus acolo, în mare taină, un tezaur imens, despre care nu a știut decât foarte puțină lume. Iar după ce comoara a fost ascunsă, Vodă a întocmit, împreună cu starețul Sfintei Mănăstiri un pergament în care întreaga „acțiune“ era înscrisă amănunțit. Totul a rămas așa, până în cumplitul an 1714 când, chemat la Stambul, Constantin Vodă Brâncoveanu a fost ucis împreună cu toți feciorii lui. Apoi, în vremea care a urmat, starețul Mănăstirii „Sfinții Voievozi“ a trecut și el la cele veșnice. Înhumat în loc sfințit, într-o criptă de lângă altarul bisericii, starețul a luat cu el în mormânt taina comorii. Iar actul semnat împreună cu răposatul voievod a rămas ascuns într-un sipet din aramă, ascuns într-o nișă secretă zidită în altarul sfintei biserici. În urmă au rămas doar legendele despre imensa comoară pe care „Altân Bey“ ar fi ascuns-o într-un loc pe care nimeni nu-l mai știa cu precizie.

O anchetă jurnalistică

Indiferent ce statut ecleziastic a avut biserica „Sfinții voievozi“, căutătorii de comori i-au dat târcoale, decenii și secole la rând. Localnicii afirmă că, la un moment dat, prin 1970, specialiștii Armatei comuniste au efectuat niște cercetări de suprafață în jurul bisericii, verificări care ar fi urmărit descoperirea labirintului subteran pomenit în tradițiile locale. Se mai spune că, la acele cercetări laborioase ar fi luat parte chiar și Valentin Ceaușescu. Dar nici acum nu se știe dacă acele cercetări vor fi fost coordonate de misteriosul „Departament Zero“ din Securitate. Neconsemnate în acte oficiale, rezultate acelor vechi cercetări au rămas necunoscute până în ziua de azi.
  Comoara lui Vodă Brâncoveanu a reintrat, brusc, în atenția publică în urma unei anchete jurnalistice difuzate, în anul 2009, de către postul Realitatea TV. Atunci s-a vorbit, pentru prima dată, despre niște săpături făcute, în secret, de unul dintre preoții care au slujit la biserica „Sfinții Voievozi“ înainte ca actuala mânăstire să fie reînființată. Dar s-a mai vorbit și despre un document pe care el l-ar fi descoperit. Mai mult decât atât, pe post a fost prezentată o copie parțială a acelui act vechi de secole, semnat de mâna lui Constantin Vodă Brâncoveanu. Tot atunci realizatorul anchetei de presă a luat legătura cu dr. Gheorghe Petrov, arheolog expert în cadrul Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca. Specialist care ne-a relatat, acum, ciudata „aventură“ în care s-a trezit implicat atunci când, înarmat cu toate aprobările oficiale, a încercat să cerce­teze, cu rigoare științifică, ceea ce s-ar putea ascunde în tainițele acelui loc misterios. Astfel, el ne-a relatat: „Reali­zatorul materialului mi-a pus la dispoziție toate informațiile, înregistrările și documentele referitoare la problematica acestui caz. După primirea copiei documentului brâncovenesc m-am con­sultat cu un cadru universitar, specialist în paleografie slavă și româno-chirilică, care a confirmat existența mai multor elemente de originalitate a actului. Copia a mai fost analizată și de alți specialiști, însă în absența originalului, nimeni nu poate stabili o concluzie certă asupra autenticității documentului“. Copie parțială a unui unic document, pe care descoperitorul l-a împărțit în patru „pagini“ similare unui format A4. Este vorba despre un act de cancelarie, scris în limba română dar cu litere chirilice. Imaginile celor patru pagini copiate par să indice că, exact așa cum se obișnuia în veacurile trecute, actul domnesc era „parafat“ cu un sigiliu din ceară roșie. Dar, dintre cele patru pagini, atât ziaristul cât și arheologul n-au avut la dispoziție decât două. Prima dintre acestea este cea semnată de însuși Vodă Brâncoveanu care, în limbajul specific vremurilor sale, spune de dincolo de veacuri: „Cu mila lui Dumnezeu Io Basarab / voievod Con­standin Brâncoveanu domn al / Țării Românești vi leato 1703 împreună cu / starostele Milco Baiașu și banul Olteniei / Constantin Brăiloiu am hotărât în Băiașa / de sub Cornet la hotarul Bulbei să îngropăm/ în tainița monastirii de la crucea Sfântului / altar patru pași, patru chicioare cazan și mai jos / visteria domnească / și nimeni să nu îndrăznească / s-o tulbure decât în folosul monastirii. / ?ê?£i s-a scris în taină în luna maiu în ziua a șaptea, 1703 și încă blăstăm am pus din / porunca mea cu mila lui Dumnezeu Amin. / Io Basarab voievod Constandin Brâncoveanu / domn al Țării Românești. ?ê?£i am scris io ieromonah Vasile / în luna maiu în ziua a șaptea / 1703.“ În acest act, semnătura lui vodă este însoțită de un simbol ciudat: conturul a ceea ce pare a fi o floare cu șase petale în interiorul căreia se află un simbol asemănător cu „Steaua lui David“. Insistăm asupra acestuia pentru că, până în anul 2008, unul similar apărea pictat (alături de inscripție similară semnăturii domnești) și pe o latură a clădirii bisericii. Poate că, acel semn pictat pe zugrăveală avea o neștiută legătură cu cel de pe actul domnesc pe care vi-l prezentăm alăturat. Totuși, niciodată nu vom mai putea să aflăm altceva despre acel însemn zugrăvit: din anul 2008 și până acum, exact acel semn ciudat a fost distrus de pe fațada bisericii, săpat probabil cu dalta. Iar maicile călugărițe  habar n-au cum a dispărut acel simbol din locul în care existase vreme de câteva secole.

„Inventarul“ și „harta“ comorii brâncovenești

Următoarea filă dintre cele copiate, conține o „hartă“ fidelă a locului în care a fost depusă „visteria domnească“. O „hartă“ pe care,  din motive lesne de înțeles,preferăm să nu o prezentăm publicului. O altă filă a documentului conține „inventarul“ al comorii lui Brâncoveanu. Un inventar de-a dreptul fabulos. Pe „hartă“ pe care am menționat-o, fiecare parte componentă a comorii este marcată cu o cifră. Iar „inventarul comorii“ face trimitere la fiecare dintre acestea. „Cifra 8“ – Trei Butoiașe.“. Primul dintre acestea „conține 3 cutii cu odoare bisericești“ Cel de al doilea „este gol (capcană cu otravă). Iar cel de al treilea butoiaș conține „documente de arhivă și sigilii“. Bineînțeles că, acum, nimeni nu mai știe cum o fi funcționat „capcana cu otravă“ ascunsă în cel de al doilea butoiaș. Dar putem fi siguri că, în bunele „tradiții“ medievale, este vorba despre o capcană mortală. Dar partea cu adevărat „consistentă“ a comorii lui Brâncoveanu este cea indicată cu cifra 9. Acolo, ascunse adânc în labirintul subteran ar exista „Trei gropi umplute cu galbeni (99 poveri crăiești astupate cu var)“. În „unitățile de măsură ale vremii „povara domnească“ era greutatea pe care o poate căra, în samare, un cal voinic. Deci, între 90 și o sută de kilograme. Așadar, numai acolo ar trebui să se afle în jur de zece tone de „galbeni“, monede turnate din aur curat. La cifra 10, „inventarul“ menționează, fără a oferi amănunte alte „zece lăzi de aramă pline cu ducați și astupate cu ceară de albine“. Numărul 11 marchează o „Nișă cu argintărie“ iar cifra 12 conține, simplu: „Arme“. Bineînțeles că nu știm ce fel de arme, dar cu siguranță că erau arme de paradă, pumnale, săbii și hangere cu mânerul și teaca ferecate în aur și ornamentate cu pietre prețioase. Iată, așadar, o comoară imensă, care confirmă că straniul nume „Altân Bey“, așadar „Prințul de Aur“ era pe deplin justificat. Gheorghe Petrov afirmă că, dacă acest tezaur ar putea fi recuperat, am avea de a face cu cea mai importantă descoperire arheologică făcute vreodată în România.

Vasile Surcel