Motivele eșecului Revoluției Moldave 1.0

„Revoluția“ de la Chișinău a eșuat, iar cauzele eșecului sunt mai multe – fără a mai pune la socoteală mâna ascunsă a serviciilor rusești. Un observator lucid de la fața locului, basarabeanul Vitalie Sprânceană, a realizat o analiză remarcabilă a deficiențelor „revoluției moldovenești 1.0“, numită așa de presa internațională datorită rolului important al Internetului în nașterea și organizarea mișcărilor de protest.  „Curentul“ publică analiza pătrunzătoare a tânărului și inteligentului basarabean cu speranța că observațiile sale vor ajuta ca o viitoare Revoluție 2.0 să fie o reușită.  Până una-alta, comuniștii fac ce știu ei mai bine, de pe vremea lui Lenin 666, arestează și bat copii care le-au strigat în sfârșit în față obida și greața… iar „Opoziția“, plină de fețe ale agenturii rusești, „lucrează“.    George Roncea

NO Message, NO Leader, NO Power, NO Control… (NO Plan)
1. No message!
Asta s-a văzut încă din seara zilei de luni: era multă emoție, tristețe, disperare, pe alocuri lacrimi chiar. Lumånările urmau să fie expresia unei stări zisă „de doliu“ (motivațiile inițiale ale manifestanților). Sentimentul difuz a persistat și în primele ore ale dimineții de marți. Se știa că se protestează, dar nu se știa pentru ce. Se știa împotriva cui, dar nimeni nu cunoștea mesajul de alternativă.
Lipsa mesajului deveni vizibilă cam după o oră de protest, cånd banalul „Jos comuniștii!“ suna uzat. Mulțimea se afla în așteptare: nu se știa ce va urma.
În fața Președinției, s-a scandat: „Jos comuniștii!“, „Afară!“, „Refuz-rezist, sunt anticomunist!“, „1-2, 1-2, comuniștii la gunoi!“ – lozinci făurite încă din 2002 de Iurie Roșca (marele absent al protestului de marți). Apoi, altele „cuminți“ și impersonale: „Libertate!“ (ăsta l-ar fi strigat oricine, chiar polițiștii și… comuniștii), „Hoții!“ (un mesaj omnibus și acesta, semn al crizei de imaginație și al lipsei de pregătire retorică a gloatei).
Violența, în opinia mea, a venit ca o consecință directă a acestei inconsistențe verbale – 7 aprilie 2009 nu a lansat vreun slogan original, demn de amintirea urmașilor, nici vreun cåntec ad-hoc sau vreo strigătură caustică.
Nu exista vreo platformă politică în afara acelui „Jos comuniștii!“. Nici o idee despre alternativă. În nici un moment, liderii Opoziției, care se aflau în mulțime, nu păreau a ști ce doresc și nici a stăpåni situația. Petiția cu revendicări, înjghebată în grabă în piață, „pe tanc“, e mărturie a unei crize de idei, mesaje și viziuni. A fost un eveniment ad-hoc, inițial conceput ca protest emoțional pasiv, dar care a scăpat din måinile unor organizatori incompetenți sau incapabili.
Fiecare revoluție are o idee. Protestul moldovean nu a avut una. „Jos comuniștii!“ nu e platformă politică, ci plan de acțiune, oarecum „împlinit“ marți în stradă.
Altă idee, cea a organizării unor alegeri repetate, a fost abandonată de „liderii opoziției protestatare“ (Vlad Filat, Serafim Urechean și Dorin Chirtoacă) chiar la intrarea în clădirea Guvernului. La întålnirea cu Vladimir Voronin, aceștia n-au făcut decåt să se justifice pentru violențele stradale (pe care nu le puteau controla sau influența în vreun mod), iar argumentul „tătucului“ că, pånă una-alta, la CEC nu e nici o contestație din partea vreunui partid de opoziție, inclusiv a celor care n-au trecut pragul electoral, nu a fost combătut în vreun fel.
Derizoriu. Oficial, deci, nimeni nu a contestat în vreun fel desfășurarea alegerilor… cu excepția baronesei Emma Nicholson, de la OSCE, probabil unicul politician onest (european n.n.)
În fine, o a treia idee, „Să-i batem pe polițiști!“ e discreditantă de la început la capăt. Ea nu putea fi privită (cum a și fost, de fapt), decât ca o tentativă de uzurpare a puterii în stat prin anihilarea autorităților tradiționale de menținere a Ordinii.
Mai degrabă decât de mesaje centralizate, mulțimea a fost ghidată de zvonuri care circulau abil, mobilizând emoții sau chiar acțiuni: „Două studente moarte!“, „Doi polițiști decedați!“, „Voronin stă la Aeroport, în așteptarea unor știri din Piața Marii Adunături Naționale. Dacă reușim, el zboară într-o direcție necunoscută. Fuge din țară!“, „Un băiat de la mine din sat a fost răpit de poliție, să-l salvăm!“, „Un prieten lucrează la MAI, se știe sigur despre morți“ (chestia cu morții a prins chiar și unele mass-media occidentale, cum ar fi „Le Figaro“)  – doar câteva perle din folclorul zvonistic al afacerii.
2. No leader!
Cum e Țara, așa e și Revoluția. Adică moldovenească, prost organizată. Spre ora 11.00 a zilei de marți, Puterea efectiv se tăvălea în stradă. Trebuia doar să se ridice s-o ia cineva. Acel cineva a fost, de fapt, marele absent al „Revoluției Moldave 1.0“.
La întrebarea „Ce facem?“ nu se găsea cineva să poată răspunde. La fel pentru „Ce va urma?“ și altele. Nu a existat, pe durata protestelor, un punct unic, retoric sau geografic în piață, conceput ca un centru al revoltelor.
Întâi, până spre seară, adică până spre ora 17.00 (atunci clădirile Parlamentului și președinției) se aflau deja în mâinile protestatarilor, nu a existat un control sonor al mulțimii: megafoane sau altceva.
Se striga din toți bojocii (să mai zic, chestia asta este ineficientă în condiții urbane, la mulțimi de 30-40 de mii oameni care strigă, țipă, fluieră?). Unde erau megafoanele? Microfoanele? Să fi fost atât de săraci organizatorii/liderii de opoziție și restul salvatorilor națiunii încât să nu poată găsi un megafon ce ar fi acoperit întreaga piață?
În al doilea rând, se cerea un individ hotărât care ar fi urcat în copaci, pe stâlpi dacă era nevoie, pentru a ține sub control mulțimea, a o dirija și a-i imprima direcția cuvenită (eh, Iurie Roșca le-ar fi putut preda ceva know-how).
Nu era de găsit. Tentativele lui Vlad Filat de a stăpâni mulțimea au eșuat. Gloata i-a strigat, sugestiv și chiar cu reproș: „Nu se aude! Nu se aude!“, după care Filat a părăsit scările Președinției. Era clar că nimeni nu are vreun control asupra adunăturii de oameni.
Și mai clar că nimeni nu vrea (nu poate) să-și asume acest control.
Intervențiile lui Urechean, Chirtoacă, de a calma lumea, nu au avut nici un efect. Ei erau parte din peisajul politic, parte a scenei politice vizate.
Și nici nu aveau stofa morală sau credibilitatea de a face ceva!
Concluzie: nu a existat un lider logistic, moral, politic, retoric sau de oricare alt gen.
3. No power!
Marți, poliția a fost pașnică. Suspect de pașnică – Voronin a recunoscut că a abandonat Parlamentul și Președinția protestatarilor în mod intenționat – o capcană inteligentă în care mulțimea a căzut din plin. Vidul de putere, format în absența lașă a poliției a fost rapid umplut de indivizi de diferite vârste și orientări, care au preluat inițiativa transformând spațiul cucerit în unul al dezmățului.
Polițiștii au fost slabi, aparent neputincioși în orice moment al zilei de marți. Pe de altă parte, admițând că poliția a acționat după un scenariu prestabilit, și funcția ei s-ar fi rezumat doar la provocarea și înrăirea protestatarilor, atunci e iar rău pentru că Poliția, ca garant al ordinii publice și al statului de drept, a fost folosită, a câta oară, ca prezervativ politic și instrument pentru realizarea unor scopuri suspecte, ceva cu care ne-am obișnuit, dar care am vrea să se schimbe cumva.
4. No control!
Provocatorii, dacă au existat, au acționat la început reușind să înfierbânte gloata. Probabil, pe urmă s-au retras: nu era nevoie de ei, hoarda spărgea și violența de una singură sub impulsul electrizant inițial, care s-a declanșat mai târziu ca o lavină.
Lucrurile au început să se limpezească abia spre seară, după dezastru, când unii idealiști s-au rupt din grupul celor care jefuiau clădirile și au mers în față, unde, ieșiți din logica fierbinte a evenimentelor, au aflat că liderii Opoziției se desolidarizau cu ceea ce ei considerau a fi apogeul revoltei lor juvenile.
Demoralizați, au mers acasă. Se cuvine o doză mare de respect pentru primarul general al Chișinăului, Dorin Chirtoacă, care a încercat în câteva rânduri să ducă mulțimea din clădirile jefuite în Piața Marii Adunări Naționale și, în cele din urmă, a avut un oarecare succes.
Pe durata întregii zile, mulțimea a acționat ca o apă furioasă, prinsă în zăgazuri pe care încearcă, haotic, să le rupă.
Fără lider, fără mesaj, fără idei, fără control și – aș mai adăuga, fără plan – o sinteză oarecum crudă, dar veridică a „Revoluției Moldovenești 1.0“. O revoluție a orfanilor, ca să-l citez pe Dumitru Mânzărari.
Vitalie Språnceană