România, condamnată la CEDO pentru Mineriada lui Iliescu din 1991

Dreptate pentru memoria victimelor Frumușanu și Crăiniceanu

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a „taxat”, încă odată, lipsa de eficiență a neputincioasei noastre justiții care, de astă dată, nu a fost în stare să elucideze o dramă petrecută în urmă cu aproape 21 de ani. Ieri, Instanța europeană a emis, Sentința nr. 12442/04, pronunțată în dosarul „Crăiniceanu-Frumușanu contra România” și ne-a condamnat la plata unor daune cifrate la peste 60.000 de euro. Decizie a fost luată în Camera de Consiliu de un complet internațional compus din președintele Josep Casadevall, judecătorii Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, și Kristina Pardalos, asistați de Marialena Tsirli, grefier adjunct al Curții. Prin această sentință, CEDO a condamnat statul român atât pentru încălcare dreptului la viață cât și a dreptului la un proces echitabil care să dureze o perioadă de timp rezonabilă. Sentința de ieri a instanței europene ne readuce în minte uitata acum „Mineriadă din septembrie 1991” ale cărei culise nu au fost elucidate nici până în ziua de azi. Condamnarea statului român a fost pronunțată în dosarul instrumentat în legătură plânerile înaintată instanței europene de către  ?ê?£tefan și Luciana Maria Frumușanu, părinții studentului Andrei Frumușanu și Viorel Crăiniceanu soțul Auricăi Crăiniceanu, singurele victime ale „Mineriadei din septembrie 91” pentru care justiția noastră s-a prefăcut că s-ar pune în mișcare. În textul sentinței CEDO e menționează că reclamanții au acuzat „autoritățile competente că nu au efectuat o anchetă atentă și imparțială” care să ducă la identificarea și pedepsirea celor care, în urmă cu două decenii s-au făcut vinovați de moartea celor două victime. Concret, statul român a fost condamnat de către CEDO să le achite atât soților Frumușanu cât și lui Viotrel Crăinicanu cîte 30.000 de euro la care se vor adăuga și  câte o mie de euro, cheltuieli judiciare.

Mineriadă pentru debarcarea lui Roman

Desfășurată la peste un an și patru luni de la cumplitele evenimente din 13-15 iunie 1990, năvala hoardelor de „ortaci” comandați de MironCozma căreia acum îi spunem ”Mineriada” din septembrie 91” a adus cu sine un prim efect de natură politică: răsturnarea unui Guvern legitim act care atunci a trecut dincolo de limitele siguranței naționale. Dar asta na fost totul: în doar câteva zile, între 21 și 25 septembrie 1991, „ortacii” și-au înscris în „palmares“ un bogat inventar infracțional cu fapte prevăzute în cele mai dure articole ale Codului Penal: patru morți, câteva sute de răniți, un viol în grup, jafuri și distrugeri evaluate la multe miliarde de lei. Totuși, într-un mod greu de înțeles, timp de două decenii, justiția post-decembristă n-a fost în stare să dea o ripostă pe măsura acestor fapte. Iar atunci când a făcut-o, a fost doar în perioadele în care, nemaifiind la putere bătrâna  mătrăgună comunistă Ion Iliescu nu l-a mai putut proteja pe Miron Cozma „vidanjorul“ pe care-l folosise de atâtea ori la rezolvarea celor mai murdare dintre afacerile lui politice.
Realitatea este că, în toate guvernările oblăduite de Ion Iliescu până în 1996, singurul dosar instrumentat de justiție în legătură cu Mineriada din Septembrie 1991a fost cel privitor la moartea tinerilor Andrei Frumușanu și Aurica Crăiniceanu. Iar asta s-a întâmplat doar pentru că, dând dovadă de o perseverență ieșită din comun, familiile celor două victime au mers până în pânzele albe în încercarea de a-i pedepsi pe cei vinovați de moarte celor dragi. Dar, tot în septembrie 1991, a fost ucis, în chinuri groaznice, și tânărul jandarm Nicolae Lazăr. Dar moartea lui nu a fost  anchetată niciodată. Tot ce se mai știe despre el este că, mort fiind la datorie, a fost avansat post-mortem la gradul de sub-locotenent. Este bine și așa pentru că despre moartea celei de a patra victime, Ionel Ene, un țăran din Moțăței ucis în bătaie de către minerii ajunși la Vulcan nu s-a mai aflat nici măcar atât. La fel cum nimeni nu i-a mai tras vreodată la răspundere pe „ortacii“ autori ai violului în grup petrecut pe 24 septembrie 1991 la Petroșani.

Un ucigaș rămas nepedepsit

Tinerii Andrei Frumușanu și Aurica Crăiniceanu și-au pierdut viața în seara de 25 septembrie 1991, pe fondul atacului deslănțuit de hordele de mineri asupra Palatului Victoria. Ambii au muri în chinuri după ce au fot loviți, la scurt timp unul după altul de două proiectile reactive trase de un militar aflat în sediul Guvernului. Ulterior, anchetorii l-au identificat pe căpitanul SPP Dorel Vasile Gabor, șeful Formațiunii Antiteroriste din cadrul SPP. Trimis în judecată la câțiva ani buni de la Mineriada din septembrie 1991, și desigur că nu pe timpul regimului Iliescu, el a fost judecat într-un proces care, după cei patru ani de anchetă a mai durat încă trei ani, petrecuți prin sălile de judecată. În total, a fost un proces-fluviu care a durat 1.021 de zile, cu 67 de termene de judecată în cursul cărora au fost audiați 146 de martori, inclusiv personalități politice care atunci, în septembrie 1991, dețineau funcții de conducere în structurile guvernamentale. Această primă fază a procesului s-a încheiat pe 10 iulie 1998, când Gabor a fost condamnat la opt ani de pușcărie, plus plata către familiile victimelor a unor daune materiale și morale de 143 de milioane de lei. Situația s-a schimbat însă radical la judecarea apelului prin care inculpatul a atacat sentința de fond În 2003, magistrații Curții Militare de Apel au dispus achitarea căpitanului Dorel Gabor. Și asta pentru că ei au reevaluat niște informații din dosar care, anterior, nu fuseseră luate în seamă. Informații care, analizate până la capăt ar fi putut elucida anumite mistere legate de Mineriada din Septembrie 1991. Printre altele Curtea Militară de Apel a luat în calcul faptul, ignorat de anchetatori, că în sediul Guvernului se mai aflaseră și luptători ai Brigăzii Antiteroriste (fosta USLA) din cadrul SRI, luptători care avuseseră și ei în dotare armament similar celui care-i omorâse pe tinerii Frumușanu și Crăiniceanu. De fapt sentința CEDO atinge și acest aspect, privitor la prezența unor trupe speciale ale SRI, pistă pe care anchetatorii nu luat-o în calcul. Contactat telefonic, Domnul ?ê?£tefan Frumușanu ne-a declarat: „Da, bineînțeles că mă bucur de această victorie. Dar este o victorie tristă: este o victorie asupra justiției din țara mea, iar neputința acestor oameni care ar trebui să ne apere pe noi toți, nu poate mulțumi pe nimeni. Da, este o victorie cu adevărat tristă, mai ales că ucigașul fiului meu nu a fost încă pedepsit. Singura mea speranță este că acum crimele nu se mai prescriu, și cin eștie, poate că până la urmă justiția noastră o să facă lumină chiar și în această crime petrecută acum doă decenii.”

Vasile Surcel