Remember la 22 de ani: iunie 1990 – diversiune și haos în „Golania” din Piața Universității

Zilele acestea se împlinesc 22 de ani de la „Mineriada din 13-15 iunie 1990“. Atunci, într-un timp relativ scurt, s-a urzit un lanț de diversiuni, urmate apoi de o serie de cruzimi abominabile, greu de imaginat pentru o minte normală, care au aruncat Capitala într-o stare de haos și mizerie morală. Un haos care, lansat de la centru, de susținătorii și subalternii lui Ion Iliescu, a provocat un adevărat tsunami de sălbăticie, urmat de efecte perverse care ne-au afectat, apoi, mulți ani la rând. Atunci, timp de câteva zile, Capitala s-a aflat în stare de asediu, zguduită de cele mai dramatice evenimente petrecute după Revoluția din decembrie 1989. București, primăvara anului 1990: timp de 55 de zile, centrul Capitalei a fost „scena“ imensă pe care s-a „jucat“ mitingul maraton din Piața Universității. Zile și nopți la rând, acolo a fost „Zona liberă de comunism“. Iar balconul Facultății de Geografie a fost, rând pe rând, rampa de lansare a unor idei politice, dar și tribuna politică de la înălțimea căreia care a vorbit oricine a crezut că are ceva de spus.
Zile și nopți la rând s-au ținut discursuri înflăcărate, s-a vorbit îndelung despre neocomunismul FSN-ist, s-a cerut cerut libertate dar și punerea în aplicare a celebrului „Punct opt“ al „Proclamației de la Timișoara“- un fel de „Lege a lustrației“, s-a cântat, s-a recitat, iar umorul inteligent, exprimat sub chipul pamfletului politic, a fost acasă la el. La un moment dat, lovit de cufureala verbală de care nu s-a vindecat nici până în ziua de azi, Ion Iliescu și-a pus în mișcare „limba de lemn“ și a flecărit agresiv despre „mitingiști“: „În Piața Universității se află câteva sute, până la câteva mii de indivizi, cam aceiași, care fac cu rândul. E și un sistem de alimentare… și de adăpare. Cineva îi finanțează, îi alimentează, îi adăpează, îi întreține și vrea să-i folosească ca element de perturbare a ordinii publice“. După câteva zile, vechile reflexe de politruc i-au mai făcut un pocinog bătrânei codoașe comuniste: fâțâindu-se pe scaun de parcă ar fi fost ros de hemoroizi, aproape bâlbâindu-se de enervare, Iliescu a vorbit despre „huliganii“ și „golanii“ din Piața Universității. Până aici i-a fost! Mitingiștii i-au preluat râzând vorbele de ocară și le-au preschimbat într-un rang de noblețe. Motiv pentru care Piața Universității a devenit, cu umor și voie bună, glorioasa „Golanie“. Cu chiu cu vai, a venit ziua de 20 mai 1990, cu alegerile din  „Duminica Orbului“, câștigate de Iliescu în vechiul stil comunist, cu zdrobitorul procent de 85,07%. De atunci încolo, „Golania“ a intrat într-o agonie prelungă la capătul căreia, dacă ar fi fost lăsată în pace, s-ar fi stins de la sine, fără nici o dramă: dezamăgiți, tot mai puțini bucureșteni mai treceau pe acolo iar scorul alegerilor demonstrase, deja, că pe electoratul  român îl durea exact în pingele de „Punctul opt“ de la Timișoara“. În Piața Universității „locuitorii“ de bază ai „Golaniei“ au rămas câțiva greviști ai foamei care cereau doar un dialog corect cu noile autorități și înființarea unei televiziuni independente.

„Îngerii slinoși din Piața Exhibiționiștilor“

Începută imediat după „Duminica orbului“, decăderea „Golaniei“ s-a accentuat de la o zi la alta. Iar întregul fenomen a fost ținta unui lung lanț de diversiuni, manifestat prin zvonuri propulsate și susținute de presa FSN-izată. Pe de altă parte, cu voia Poliției, ne-extrasă încă definitiv din calitate ei de Miliție, zona din fața Teatrului Național, locul unde erau amplasate corturile greviștilor foamei s-a preschimbat, brusc, într-un loc extrem de ciudat, prin care se foiau tot soiul de indivizi dubioși, proveniți direct din lumea interlopă. Rarii bucureșteni care se mai încumetau să vină acolo după lăsarea întunericului aveau șanse mari să fie luați în primire de câteva prostituate, cărora Poliția nu le deranja escapadele „profesionale“ exhibate în văzul lumii, pe aleile și prin boscheții micului parc din fața Teatrului Național. La fel de liberi s-au mișcat și o mulțime penală de găinari care, știindu-se și ei protejați de „Organ“, nu resimțeau nici o jenă să-i buzunărească pe vizitatorii neatenți. De ce au lăsat autoritățile să se petreacă toate aceste mizerii? Au făcut-o nu atât pentru bucureșteni, cât mai ales pentru provinciali, oamenii la fel de simpli ca și cei din ziua de azi, creduli care aveau drept unică sursă de informații imaginile oferite de super-politizata Televiziune publică și de presa scrisă obedientă FSN-ului și lui Iliescu personal. Se oferea astfel „materie primă“ maimuțelor urlătoare înregimentate la grămadă în presa puterii care avea astfel ocazia să prezinte „orgiile sexuale“ care s-ar fi petrecut „la corturi“. Evenimente care, alături de hoții de buzunare, păreau să confirme apelativul de „golani“ pe care-l primiseră, încă de la început, manifestanții de acolo. Peste toate acestea, lipsa unor amenajări sanitare cât de cât civilizate, începuse să-și spună și ea cuvântul: încinsă de căldura primelor zile de vară, întreaga zonă începuse să pută mai abitir ca o hazna dintr-o țară africană subdezvoltată. Un motiv în plus pentru noii „deontologi“ ai neamului care, veniți direct dintre paginile „Scânteii comuniste, și aciuiați ca „formatori de opinie“ la „Adevărul“ FSN-ist, să tune și să fulgere puritan asupra „Golanilor“. Atunci, fostul „scânteist“ și actualul avocat al sconcsului turnător Felix, alias Dan Voiculescu, Sergiu Andon a scris, plin de ură și mânie proletară despre “Îngerii slinoși din Piața Exhibiționiștilor“.
De ce s-au petrecut toate astea? Simplu: pentru că așa a vrut Ion Iliescu. Ahtiat după putere, exact cum a rămas până în ziua de azi, cel pe care „Golanii“ îl alintau „Cucuveaua de la Cotroceni“, nu suporta să fie contestat de mulțime. Că doar, de: el era cel mai „emanat“ dintre „emanații“ Revoluției. În plus, peste doar câteva zile, urma să aibă loc ceremonia de învestire a sa oficială în cea mai înaltă poziție din stat, acolo unde îl cocoțase votul popular din „Duminica Orbului“. Era vorba despre o serie de festivități oficiale, cu participarea unor delegații externe. ?ê?£i cu siguranță „Cucuveaua“ nu ar fi avut nici un chef ca străinii să-i audă pe „Golani“ scandând, exact ca în Piața Universității: „Jos  Iliescu/lângă Ceaușescu!“, ori „Iliescu s-a aflat/ Lovitura ta de stat!“. Motiv pentru care el însuși a decis evacuarea „Golaniei“.

„Să facem praf!…“

 Concret, decizia de intervenție în forță fusese deja luată cu câteva zile înainte, într-o întâlnire pe care noul președinte o avusese la Scroviștea, cu un grup de apropiați. Apoi, pe 11 iunie 1990, la Guvern a avut loc o ședință restrânsă, condusă de Ion Iliescu și Petre Roman. La acea ședință au mai participat vice-premierul Gelu Voican Voiculescu, ministrul de Interne gen. Mihai Chițac, șeful IGP, gen. Corneliu Diamandescu, ministrul Apărării Naționale, gen. V.A. Stănculescu, șeful Marelui Stat Major, gen. Vasile Ionel, șeful SRI, Virgil Măgureanu, primarul general al Capitalei, Dan Predescu, procurorul general, Gheorghe Robu, precum și N.S. Dumitru, prim-vicepreședinte al FSN. În cursul acelei ședințe restrânse de Guvern s-a decis ca evacuarea Pieței Universității să se facă în cursul zilei de 12 iunie. Dar ministrul de interne, sinistrul general Mihai Chițac, a propus ca „acțiunea“ să pornească în dimineața de 13 iunie 1990, la ora 4:00. Motivul invocat de el a fost necesitatea ca Poliția și celelalte forțe armate care urmau să fie implicate în evacuarea Pieței să aibă timp să se pregătească. De asemenea, ministrul de Interne a cerut ca Poliția să fie ajutată de Armată, care trebuia să împiedice populația civilă să revină în Piață, după evacuarea greviștilor foamei. Cel care s-a opus a fost gen.Vasile Ionel care i-a cerut lui Iliescu să nu implice armata, sub motiv că MI ar putea să  folosească o parte din cei 11.000 de militari din trupele de pază și ordine. Dar pentru că o bună parte dintre acești militari nu erau dislocați în București, Iliescu a avut o altă idee. Concret el a decis să fie scoși în oraș patru-cinci mii de muncitori care să staționeze acolo până la normalizarea situației. El a mai decis ca pe lângă aceștia să mai fie pregătite, pentru itervenție, încă unul sau două schimburi. Sarcina de a pregăti și aduce acești muncitori în piață a fost preluată de N.S. Dumitru, după ce toți participanții la ședință au fost de acord cu această idee a „Cucuvelei“. Tot atunci Iliescu i-a ordonat lui Chițac să pună la punct un „Plan de Acțiune pentru eliberarea Pieței Universității“, o operațiune la care, alături de forțele MI și ale Poliției militare din cadrul MApN, urmau să participe și formațiunile antitero ale SRI și ale altor „structuri“. Ulterior, amănuntele „Planului“ au fost puse la punct pe 12 iunie, când Mihai Chițac s-a întâlnit la sediul MI, cu gen. Corneliu Diamandescu, șeful IGP, și cu N.S. Dumitru. Acolo gen. Diamandescu a prezentat planul de acțiune al Poliției, iar N.S. Dumitru s-a angajat că va aduce muncitorii de la „23 August“, „IMGB“ și de pe platformele industriale „Pipera“. Apoi, în jurul prânzului Chițac i-a prezentat lui Petre Roman „Planul de acțiune“. Planul,fusese conceput de Chițac dar, la cererea lui Petre Roman, nu a fost dactilografiat, ca să nu poată fi deconspirat. Ulterior, ajuns în fața justiției, Mihai Chițac a declarat că „Planul de Acțiune“ a fost „întocmit pe baza Ordinului verbal al Președintelui ales al României, dl. Ion Iliescu, dat în ședința din 11.06.90, ora 16:00, și aprobat verbal de Prim-ministrul Guvernului Provizoriu, dl. Petre Roman, în ședința din 12.06.90, ora 12:00“. Tot Chițac a mai declarat că, în plus, „s-a stabilit ca în seara de 12.06.1990 din partea Procuraturii Generale să se prezinte, pe postul național de televiziune, un «Comunicat» prin care să se ceară Poliției să restabilească ordinea în Piața Universității“. Cam ce putea însemna pentru gen.Chițac „aplicarea legii“? Exact ce spunea cu gura lui pe la mijlocul lunii mai 1990: „Aplicarea legii înseamnă să intru cu câteva mii de polițiști între ei și, să zicem așa, să facem praf din ceea ce se poate face praf“. Adică să procedeze exact cum făcuse și în Decembrie 1989,  la Timișoara. Trimis în fața justiței, Chițac a și fost fost condamnat, la un moment dat, pentru morții Revoluției de la Timișoara. Din păcate, pentru haosul și morții „Mineriadei“ din 13-15 iunie 1990, n-a mai apucat să fie condamnat niciodată. Nici el, și nici Iliescu, Petre Roman și toți ceilalți ticăloși care, în urmă cu exact 22 de ani, au asmuțit o parte a poporului împotriva celeilalte părți. După doar câteva ore de la parafarea „Planului“, în zorii zilei de 13 iunie 1990, peste Capitală aveau să coboare haosul și teroarea. Atunci, pentru câteva zile, București a fost iadul pe Pământ.

Vasile Surcel