Remember la 22 de ani: 13-15 iunie 1990, „oamenii cavernelor” au cucerit Bucureștiul la ordinele lui Ion Iliescu

Ori de câte ori este întrebat despre ”Mineriada din 13-15 iunie 1990”, Ion Iliescu are pregătit unul și același răspuns, înregistrat parcă pe o veche și uzată placă de gramofon: „Excesele comise de mineri sunt o urmare a actelor de vandalism petrecute în ziua de 13 iunie 1990”. Dar nici dacă ai pica-o cu ceară, bătrâna „Cucuvea” n-ar recunoaște că „actele de vandalism” au fost provocate de intervenția brutală a forțelor de ordine, care și-au făcut de cap în dimineața aceleiași zile. ?ê?£i are toate motivele să nu recunoască: „Planul de evacuare a Pieței Universității” a fost pus la cale, din ordinul său, încă din ziua de 12 iunie 1990. ?ê?£i a fost executat, militărește, „întocmai și la timp” de Mihai Chițac, generalul imbecil care însângerase și Timișoara, în decembrie 1989. ?ê?£i asta pentru că atunci, la fel ca și în anii care au urmat, Ion Iliescu s-a considerat „Marele Smardoi” care face și desface „jocurile politice” din România post-comunistă. Din păcate pentru această țară nefericită, care l-a ales, l-a reales și l-a răs-ales, tot ce a reușit el să pună in mișcare, singura lui tactică politică, a fost tactica bolșevică, cea  prin care, manipulată abil, cea mai primitivă parte a poporului este trimisă la luptă contra „dușmanului de clasă”.

Abominabila „capodoperă”
 
Pregătit în cele mai mici detalii, „Planul de evacuare a Pieței Universității” a fost o veritabilă „capodoperă” diversionistă, un scenariu în care procente infime de adevăr au fost amestecate cu munți de minciuni. Iar rezultatul a fost exact cel prevăzut: aruncată într-un haos criminal, Capitala a fost apoi cucerită de „oamenii cavernelor” care, scoși din străfundurile Pământului au fost asmuțiți asupra unei Capitale deja traumatizate și terorizate.  
  Încă de pe la mijlocul lunii mai 1990, generalul Mihai Chițac, cocoțat în vârful Ministerului de Interne, turuia ca un elev scos la tablă și pus să vorbească despre anihilarea mitingului maraton din Piața Universității: „Aplicarea legii înseamnă să intru cu câteva mii de polițiști între ei și, să zicem așa, să facem praf din ceea ce se poate face praf”. Dar ordinul de „a face praf” a venit abia pe 11 iunie 1990, când Chițac a fost chemat la ordin de Ion Iliescu cel care, proaspăt ales în funcția de președinte, l-a dezlegat din lesă și l-a asmuțit asupra bucureștenilor. Conform „Planului de acțiune pentru eliberarea Pieții Universității”, curățarea întregii zone centrale a Capitalei urma să înceapă pe 13 iunie 1990, în jurul orelor  04,00. Zis și făcut! Treziți cu noaptea în cap, 1480 de polițiști, plus alte categorii de militari, toți înarmați până-n dinți, s-au războit atunci cu vreo câteva zeci de oameni, majoritatea lor slăbiți după zile întregi petrecute în greva foamei. Obținută în mai puțin de o oră, „glorioasa” biruință a oamenilor puși în mișcare de Chițac și ai lui, s-a concretizat în arestarea a 264 de civili, mulți dintre ei doar simpli trecători care și-au manifestat verbal indignarea față de duritatea intervenției. Apoi, în jurul prânzului, membrii acestui prim „lot” de arestați au fost puți în libertate. Bineînțeles că, imediat ce au revenit în oraș, majoritatea acestora s-au dus direct în Piața Universității, unde s-au alăturat altor bucureșteni revoltați, adunați din nou  acolo. Apoi, după ora 15, situația a luat-o complet razna. Manifestanții, care în marea lor majoritate era doar niște civili, banali și neinstruiți, au strigat și au scandat lozinci „anti-Iliescu” și „anti-FSN”. ?ê?£i doar câțiva dintre ei, cei mai curajoși, sau cei care ascultau, probabil, de niște ordine oculte, au aruncat cu pietre în forțele de ordine, celebrii „scutieri” cu care „Golanii” se mai confruntaseră cu alte ocazii. Nu era mare lucru, iar polițiștii erau foarte departe de a pierde teren în fața manifestanților. Cu toate astea, la un moment dat, forțele de ordine s-au retras din zonă, pe cât de brusc, pe atât de nejustificat. În urma lor au rămas cele câteva autobuze care-i aduseseră acolo. De ce nu or fi plecat cu ele? Nu s-a aflat niciodată. Lăsate de izbeliște, mașinile au luat, apoi, foc. Mult mai târziu s-a aflat că incendiatorii mașinilor au fost chiar oamenii Poliției, fapt confirmat de o convorbire recepționată de un radioamator. O convorbire în cursul căreia șeful IGP, generalul Gheorghe Diamandescu, îi raporta lui Chițac: „Am dat foc autobuzelor, conform înțelegerii”. A fost o diversiune grosolană care a aruncat Capitala într-un haos care, în orele care au urmat, a crescut în intensitate, din ce în ce mai dur, din ce în ce mai ucigaș. A fost o criză gravă pe care Poliția părea incapabilă să o gestioneze. Pe dracu! La ora la care autobuzele Poliției ardeau acoperind cerul Capitale cu nori grei de fum negru, gen. Corneliu Diamandescu se retrăsese deja la sediul IGP. Dacă vă închipuiți că s-a dus acolo ca să poată fi mai aproape de punctul de comandă al Poliției, vă înșelați amarnic. Ajuns acolo ca să urmărească un meci televizat, „echipat de luptă”, adică în papuci și îmbrăcat lejer. Iar ca să nu fie chiar singur, generalul privea la meci “acompaniat” de o sticlă de whisky. Altfel spus, țara ardea iar generalul se „trotila”.

Săriți, ne atacă legionarii!

Astfel pregătit, haosul spontan, dar bine organizat, s-a propagat rapid în tot orașul. În seara de 13 iunie și în noaptea care a urmat, mai multe grupuri de indivizi ciudați, deosebit de violenți, au luat cu asalt câteva instituții ale statului, de la sediul Ministerului de Interne și al Poliției Capitalei, la cel al SRI. Dar cel mai vizibil atac a fost cel contra Televiziunii Române, care încă se mai lăuda că ar fi și „Liberă”. Au urmat câteva ore dramatice în cursul cărora Iliescu și-a făcut apariția pe micile ecrane, de unde a anunțat că România se confruntă cu „grupuri de legionari care au organizat o lovitură de forță îndreptată contra autorităților alese în mod democratic, prin vot popular”. Iar pentru ca și provincia să fie convinsă că Bucureștiul este cu adevărat asediat de „legionari”, TVR-L a oprit pentru un timp transmiterea meciului la care se uita și Diamandescu. Iar ce putea fi mai grav decât oprire unui meci din Campionatului Mondial? Se spune că noaptea este un sfetnic bun. Pe 13 iunie nu a fost! După lăsarea întunericului, reprezentanți forțelor  de ordine au deschis focul asupra civililor. Începând cu acea noapte și până  pe 15 iunie, Capitala României a fost iadul pe pământ. Peste câțiva ani „Mineriada din 13-15 iunie 1990” a intrat în atenția justiției, care s-a și prefăcut că se chinuie să caute niște vinovați. Vinovați pe care nu a fost în stare să-i găsească niciodată. Dar cu ocazia acelor cercetări s-a aflat că, ”în perioada 13-14 iunie 1990, forțele de ordine, compuse din polițiști și cadre ale MApN, au utilizat aproape trei mii de cartușe “calibru 7,62 glonț cu miez de oțel”. Așadar, muniție reală, de război, exact din cea care fusese folosită și în Decembrie 89.
Oficial, atunci s-a anunțat că în noaptea de 13 iunie Poliția a fost nevoită să deschidă focul contra „legionarilor”. Anchetele ulterioare au menționat numele a patru bucureșteni care au murit împușcați, în centrul Capitalei. Valentin Mocanu și Mitriță Lepădat au fost uciși în fața Ministerului de Interne. Cu toate că despre ei s-a  spus că făceau parte din grupul celor care au atacat sediul MI, și deci ar fi trebuit să se afle cu fața spre clădire, ambii au fost împușcați din spate. Tot din spate, dar în apropierea fostului magazin Romarta Copiilor, au fost împușcați Dragoș Drumea și Cătălin Iancu.

Oamenii cavernelor

   Apoi a venit dimineața zilei de 14 iunie 1990. Ziua cumplită în care   hoardele de mineri, oameni ai cavernelor scoși la lumină din măruntaiele Pământului, au luat cu asalt și apoi, practic, au cucerit Bucureștiul. Au stat aici doar două zile dar, la după plecarea lor Capitala părea scăpată de sub ocupația barbarilor. Dirijați de civili despre care, mult mai mai târziu, s-a aflat că proveneau din “ograda” serviciilor secrete, “ortacii” i-au arestat, i-au bătut și i-au schilodit pe toți cei care li s-au părut lor suspecți. Privitor la victimele acelor zile, statisticile oficiale au menționat, alături de cei șase morți, încă 756 de răniți, dintre care 139 cu leziuni foarte grave. Astfel, pe 13 iunie 1990, spitalele din București au internat 44 de răniți, dintre care 18 cu diagnosticul “plagă împușcată”. Apoi, în zilele de 14 și 15 iunie, bâtele minerilor au trimis în spitale alți 92 de oameni răniți grav, dintre care 66 desfigurați de “traumatisme cranio-cerebrale, plăgi contuze la nivelul feței și gâtului”, plus fracturi de tot felul. Se apreciază că alături de aceștia, au mai existat alte câteva sute de răniți care nu s-au dus la spital de teamă să nu fie arestați direct de acolo, așa cum s-a întâmplat și la Revoluție.

Pensionari și chiloțărese de la APACA

În zilele de 14 și 15 iunie centrul Capitalei a devenit o țară a nimănui în care minerii au pornit un soi de „safari” în care sute și mii de oameni nevinovați au fost hăituiți mai rău decât fiarele pădurii. Iar România a trecut printr-una dintre cele mai grave crize de legalitate din toată istoria sa modernă: acționând cot la cot cu forțele polițienești, minerii au fost lăsați să creadă că ar fi oameni ai legii și au operat arestări după bunul lor plac. ?ê?£i, într-o vreme când pedeapsa cu moartea fusese deja interzisă prin lege, puțin a lipsit ca „ortacii” să se dedea și la execuții publice sumare. Iar între 14 și 15 iunie, „alianța” minero-polițienească a arestat, în total, 1021 de persoane. Luați de-a valma, de pe stradă, oamenii deja schilodiți în bătaie au fost duși la secțiile de Poliție și la școlile MI de la Băneasa și Măgurele, în încăperi preschimbate în pușcării improvizate. Locuri de groază unde s-au petrecut scene de o cruzime greu de imaginat: cei aduși acolo au fost obligați să treacă prin „tuneluri” în care bâtele minerilor și pulanele polițiștilor au completat „rațiile” de bătaie primite pe străzi. Au fost zile cumplite în care nici măcar femeile nu au fost tratate mai blând. Scena filmată în care minerii băteau cu bâtele o gravidă a făcut înconjurul lumii. Iar în aresturile improvizate, câteva dintre tinerele răpite de pe stradă au fost violate de  militarii de acolo. ?ê?£i toate aceste nenorociri care au îngrozit lumea civilizată s-au petrecut sub ochii și cu acordul șefilor, de la cei mărunți până la „barosani”. Dar palma cea mai umilitoare care a căzut pe obrazul Capitalei a fost dată chiar de unii bucureșteni. Trecem peste „IMGB face ordine”. Ăia au ieșit pe străzi din ordinul lui Iliescu. Dar nu la fel s-au petrecut lucrurile cu zeci și sute de alți proletari plus celebrele „chiloțărese de la APACA”, toți bucureșteni și ei care au aplaudat la scenă deschisă atrocitățile comise de mineri.
Apoi, în zilele și săptămânile care au urmat, a devenit tot mai clar că „rebeliunea legionară” de care vorbea Iliescu a fost doar o diversiune a autorităților, pusă la cale în cabinetele puterii nou instalate la București. În anii care au urmat, justiția s-a prefăcut că vrea să facă dreptate victimelor Mineriadei, Dar până la urmă, mai nimeni nu a răspuns pentru crimele comise atunci cu sânge rece. Cu atât mai puțin Ion Iliescu, bătrâna codoașă care ne dă și acum lecții de democrație.

Vasile Surcel