Remember la 22 de ani: Mineriada din 13-15 iunie 1990: „Unde sunt cei care nu mai sunt?”

Compusă în mod preponderent din membri FSN, Comisia Parlamentară de anchetă instituită în vederea cercetării “Mineriadei din 13-15 iunie 1990” nu a avut nici interes și nici chef să obțină vreun rezultat concret. Nici nu ar fi avut cum: doar nu erau să-și dea singuri cu tesla în … coaste și să-l arate cu degetul și să-i ia la întrebări pe Iliescu și pe acoliții lui despre modul în care a fost elaborat și pus în practică  „Planul  de acțiune pentru eliberarea Pieții Universității”. ?ê?£i, bineânțeles că nu ar fi putut avea „tupeul” să-l întrebe pe același Ion Ilici Iliescu de ce, la final, s-a gudurat în fața ortacilor pe care i-a lăudat că au adus haosul asupra unui București pe care l-au aruncat în bezna preistoriei. Poate că acum am uitat, dar atunci „Cucuveaua” a dat din mână la fel ca Ceaușescu și a spus, lungind mieros cuvintele: „Vă mulțumesc pentru ce ați demonstrat și în aceste zile, că sunteți o forță puternică, cu o înaltă disciplină civică și muncitorească, oameni de nădejde și la bine, dar mai ales la greu.” Aleluia și să fie primit!
După încă un an, manipulate grosolan, dar tot din ordinul lui Iliescu, hoardele de ortaci au ieșit din nou din măruntaiele pământului, au ocupat Capitala și l-au dat cu zgaibarcele în sus pe „Don Pedro”, frumușelul premier iubit de chiloțăresele de la APACA.
Din păcate nici Justiția nu s-a dovedit mai eficientă, ori măcar mai doritoare să afle adevărul despre acea „Mine­riadă”. La un moment dat s-a deschis chiar și un dosar penal, dar procurorii care au anchetat evenimentele din 13-15 iunie 1990 s-au concentrat mai ales asupra condițiilor în care au murit cele patru victime împușcate. Iar o bună parte din textul rechizitoriilor întocmite de ei a fost „garnisit” cu “eseuri filosofice” sterile care descriau condițiile politice din acea perioadă, plus un șir lung de considerații de natură tactico-strategică, privitoare la operațiunile și forțele care au acționat “pe teren”. Simple speculații căci, până la urmă, anchetatorii n-au reușit să-i identifice, cu nume și date personale, nici măcar pe ucigașii celor patru morți “oficiali”. Cu atât mai puțin s-au preocupat de existența altor persoane ucise atunci. ?ê?£i totuși, există martori care au tot relatat că „Mineriada din 13-15 iunie 1990” a făcut cu mult mai multe victime decât cele recunoscute oficial.

Arhive necertate

Medicii care au lucrat pe atunci în câteva dintre cele mai importante spitale bucureștene și specialiștii de la Institutul de Medicină Legală  sunt printre puținii români care aveau cum să știe adevărul despre victimele “mineriadei” din iunie '90. Iar dacă procurorii ar fi fost, cu adevărat, interesați de acest adevăr, ar fi trebuit să-l caute prin arhivele Direcției Sanitare, în registrele serviciilor de gardă, la IML, la Primăria Capitalei în a cărei subordine se afla Direcția Cimitirelor, ba și, de ce nu, chiar și la Crematoriul “Cenușa”.
Viorel Ene – președintele “Asociației Victimelor Mine­riadelor”- ne-a declarat că, la un moment dat, a discutat cu angajați de la IML, cu medici din camerele de gardă din spitalele bucureștene, ba chiar și cu angajați ai Crematoriului care i-au confirmat că în iunie 1990, au existat cu mult mai multe victime decât cele declarate în mod oficial. Dar a fost  vorba de informații obținute în discuții particulare. “Eu nu aveam o calitate din care să le pot cere să pună pe hârtie ce-mi spuneau. Majoritatea acestor oameni mi-au zis că sunt dispuși să dea declarații, scrise și întregistrate oficial, însă doar în fața organelor de anchetă. Din păcate procurorii, chiar dacă i-am anunțat, nu s-au deranjat să audieze pe nici unul”.  Apoi, timpul a trecut, o parte dintre martori au dispărut biologic în timp ce altora, ieșiți la pensie, li s-a pierdut urma. Totuși, câțiva specialiști, care au avut curajul să dea declarații publice, au descris o situație de-a dreptul cumplită. Membru fondator al Sindicatului Medicilor, dr. Dragoș Nicolescu, cel care i-a asistat pe greviștii foamei din “Golania”, a declarat, la un moment dat: „Am mai mulți colegi care au fost atunci de gardă, și mă refer îndeosebi la doctorul Constantinescu, care a fost de gardă atât în 21-22 decembrie 1989, cât și în noaptea de 13-14 iunie. El a avut în acest fel posibilitatea să compare numărul și tipul de leziuni produse de gloanțe. În cursul nopții de 13/14 iunie, s-a tras o rafală de armă automată, care a durat cam 20 de secunde și care a făcut numeroși morți. Oficial se spune că au fost numai șase morți. Noi credem că numărul real al morților din cele trei zile se ridică la 50-60. Am vorbit cu o parte dintre medicii de gardă în spitale și toți ne-au oferit date care se coroborează cu datele noastre: o cifră de zece ori mai mare decât cea oficială. Este foarte posibil, de altfel, ca un mare număr de morți să fi fost trimiși direct la IML București sau chiar la Crematoriu. IML nu este în subordinea Ministerului Sănătății, ci a Ministerului Justiței. Iar pentru a-i cointeresa pe medici să accepte asemenea transferuri, li s-au dublat salariile în 24 de ore. Ministerului Sănătății nu a fost de acord cu acest transfer de <<pacienți>>, dar n-a avut încotro. De asemenea este cunoscut că în acea noapte s-au făcut numeroase incinerări. Am discutat cu oamenii care lucrează la Cre­matoriu. Ei nu au dat răspunsuri foarte clare. Le este teamă”.
Apărut în 1998, sub semnătura lui Florin Mătrescu, volumul “Holocaustul Roșu” conține declarația stupefiantă a dr. Dan Greceanu, de la Spitalul Municipal. Acesta spune: „Începând cu noaptea de 12/13 iunie 1990 când câteva zeci de manifestanți care-și petrecuseră noaptea în Piață au fost bătuți bestial de sutele de polițiști care i-au încercuit, și în ziua de 13 iunie, când au fost lupte de stradă, dar mai ales în zilele de 14 și 15 iunie, când minerii și polițiștii au bătut un mare număr de oameni, la Secția de Neurochirurgie a Spitalului nr. 9 au fost aduși sute de oameni cu <<traumatism cranio-cerebral provocat prin lovire cu corpuri dure>>. Peste 150 au fost internați, prezentând traumatisme grave, cu alterarea stării de conștiință. Dintre aceștia,  aproximativ 60 au decedat la un interval de timp mai scurt sau mai lung, unii după ce au fost operați. Majoritatea erau loviti în zona cefei dar și în alte zone ale corpului. Nimeni nu făcut ulterior o anchetă în privința acestor decese, tratate în spital ca morți naturale, dar Registrul de Intrare în care au fost înscrisă internarea celor decedați a dispărut!”. Să mai reamintim că la fel s-a întâmplat și la Revoluție, când registrele de evidență a spitalelor au dispărut și ele fără urmă?
Acestea sunt doar două dintre mărturiile care, din păcate, nu au fost băgate în seamă în seamă de ancheatori. Iar acum, după 22 de ani, foarte puțini sunt cei care ar mai putea vorbi despre ele. ?ê?£i chiar dacă ar mai fi, nu mai contează: justiția română a făcut tot posibilul să ascundă „sub preș” toate  informațiile privitoare la acele evenimente cumplite.

Dispăruți și neidentificați

Față de aceste mărturii ve­nite de la personalități deosebit de credibile, care vorbesc de zeci de oameni uciși în „Mine­riada din 13-15 iunie 1990”, se ridică totuși o întrebare de bun simț: cum se face că aceste victime dispărute nu au fost revendicate de familii?
Viorel Ene are un răspuns plauzibil la această întrebare: „În zilele de 13-15 iunie, cele mai multe victime, fie că vorbim de arestați, de răniți sau de morți nu erau bucureșteni, erau oameni obișnuiți, luați pur și simplu la întâmplare, de pe stradă. Mulți dintre ei erau provinciali veniți în Capitală cu cine știe ce treburi. Alții au fost doar simpli gură-cască, pe care soarta i-a adus acolo într-un moment nepotrivit. Unii dintre ei nu au avut acte asupra lor. Iar dacă au avut, decesele s-au declarat mult mai târziu, în localitățile lor de reședință, iar familiile au au fost anunțate ulterior, că ei ar fi murit în București în diverse condiții mai mult sau mai puțin clare. Este foarte posibil ca la Străulești II să fi fost duși, întradevăr morți “vechi” de mai multe luni. Dar de ce au trebuit golite rapid frigiderele de la Morgă? Oare nu pentru ca să-i poată primi pe „neidentificații” morți la „Mineriadă”, care au fost apoi înhumați mai tîrziu, tot ca oameni ai străzii înmormântați pe cheltuiala Municipalității?” În timp, s-a aflat că anumite familii care și-au reclamat dispăruții au aflat că rudele lor ar fi plecat, brusc, în străinătate, unde li s-ar fi pierdut urma. În plus există și mărturii car afirmă că familiilor care și-au cerut mai insistent „dispăruții” li s-a spus clar că este mai bine să-și țină gura, pentru că altfel s-ar putea „să-i calce autobuzul în lift”. Sunt niște mărturii neoficiale, pe care procurorii nu le-au cercetat însă niciodată.  Totuși, au existat și cazuri în care familiile au încercat să-și găsească rudele, adresându-se chiar organelor judiciare. În pagina de mică publicitate a ziarului „România liberă” din 7 iulie 1990, la rubrica „Dispariții” a apărut următorul anunț: „Băiatul din fotografie se numește Viorel Horia, are 15 ani și este elev la Liceul Industrial Unirea din București. A dispărut pe 13 iunie, pe traseul dintre locuință și liceu, în zona Rosetti- Teatrul Național. Având în vedere evenimentele din acea zi, rugăm organele de Poliție și Procuratura să participe la căutarea lui. Elevul nu avea acte asupra lui și poate din acest motiv o fi fost luat drept vagabond. Familia a epuizat toate posibilitățile de a da de urma copilului. Cine poate da relații să telefoneze la nr……”. Poate că acest copil este chiar cel descris de un participant la evenimente. Este vorba de un corespondent străin care, aflat în București, a relatat niște scene apocaliptice: „Aparent inexplicabil și cu o precizie matematică, la fiecare rafală cădeau câte patru-cinci persoane, lovite <<chirurgical>> de câte un glonte în cap sau în gât. În doar câteva minute au fost împușcate 12 persoane sub ochii mei; am participat direct la cărarea cadavrelor. Menționez că printre aceste cadavre se afla și acela al unui copil de vreo 10-11 ani, împușcat în cap. Eram 3-4 oameni care l-am luat de acolo. Unul dintre noi a verificat starea băiatului și a confirmat că e mort. Am auzit în anii următori că mama unui băiat cam de vârsta aceluia, s-ar fi adresat MI pentru lămuriri, dar i s-ar fi spus că <<este fugit în străinătate>>. Ei bine, dacă este vorba de unul și acelaăi copil, nu era fugit nicăieri: a fost împușcat în cap, iar glontele tras din apropiere, i-a perforat craniul de la un capăt la celălalt.”

„Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă!”

Centrat doar pe victimele recunoscute oficial, dosarul „Mineriadei din 13-15 iunie” s-a plimbat, ani la rând, prin Justiție. La un moment dat, printre cei trimiși în judecată s-a numărat și generalul Mihai Chițac. ?ê?£i, până la urmă, această ucigașă brută cazonă a și fost condamnată. Dar nu pentru sălbăticia de care a dat dovadă, el și subalternii lui, între 13 și15 iunie 1990 ci pentru implicarea sa în reprimarea revoluționarilor de la Timișoara. Pentru morții și răniții „Mineriadei din 13-15 iunie 1990” nu a răspuns încă nimeni. Iar pentru că, în conformitate cu actualele reglementări juridice, infracțiunea de „omor deosebit de grav” nu se mai prescrie, ne facem o datorie de onoare să reamintim numele „factorilor politici” care au elaborat și au aprobat aplicarea „Planului de acțiune pentru eliberarea Pieții Universității”. ?ê?£edința de Guvern din 11 iunie 1990, la care s-a decis intrevenția în forță asupra greviștilor foamei din Piața Universității  a fost condusă de Ion Iliescu și Petre Roman. La ea au participat vice-premierul Gelu Voican Voiculescu, ministrul de Interne gen. Mihai Chițac, șeful IGP, gen. Corneliu Diamandescu, ministrul Apărării Naționale, gen. V.A. Stănculescu, șeful Marelui Stat Major, gen. Vasile Ionel, șeful SRI,Virgil Măgureanu, primarul general al Capitalei Dan Predescu, procurorul general, Gheorghe Robu, precum și N.S. Dumitru, prim-vicepreședinte al FSN. Mihai Chițac, N S Dumitru și fostul procuror general Ghe. Robu au murit deja, astfel că nu vor mai putea răspunde decât în fața justiției divine. Dar Ion Ilescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu și restul acoliților lor, trăiesc și sunt bine merci. Astfel că, vânjoasa noastră justiție democratică are, chiar și acum, posibilitatea să-i cerceteze pentru crimele „Mineriadei din 3-15 iunie 1990”.    

Vasile Surcel