Pentru ca popice sa fie baronii, si nu padurile!

Despre jaful din padurile Romaniei vorbesc defrisarile demente, pe care orice calator pe munte le poate vedea cu ochiul liber, sirurile de vagoane care parasesc tara cu busteni si cherestea si, in mod dramatic, ravagiile pe care ploile le fac, nu intamplator, tocmai in zonele in care padurile nu mai sunt sa se impotriveasca torentilor, eroziunilor si alunecarilor de teren.

Masurile luate pentru reimpadurirea fortata si instituirea pazei obligatorii, contracost si cu plata catre Regia Nationala a Padurilor, daca nu se realizeaza direct in organizarea proprietarului, poate, sa speram, vor misca ceva intru salvarea padurilor Romaniei. Caci amenintarile la adresa acestora sunt extraordinare!

Ar fi primele masuri mai articulate intr-o atare directie din perioada postdecembrista, care s-a distins, tocmai in lipsa unor asemenea masuri, drept cea mai tragica din istoria padurilor romanesti. Inclinatia spre jaf a mai fost prezenta si in perioada interbelica, si in perioada comunista. Dar niciodata nu s-a dispus de echipamentele actuale de exploatare si transport, care au marit ritmul si amplificat distrugerile.

Momentul este crucial: peste doua milioane ha de padure fac obiect de retrocedare catre proprietari privati. Un lucru, fara indoiala, greu contestabil. Cati insa din noii proprietari privati sunt pregatiti sa administreze cum se cuvine padurile?! Pregatire si de specialitate, si tehnologica, si financiara! Multi se vor repezi sa exploateze, nu sa administreze chibzuit si cu atat mai mult sa regenereze padurile. Un nou jaf, cel din padurile proprietate privata, se va adauga celui din padurile de stat, care a imbracat si imbraca forme dintre cele mai abjecte: licitatii trucate sau montate, aranjamente politice si clientelare din care banditi de codru mare si-au facut averi fabuloase, in numele sprijinirii exporturilor, pe seama devalizarii padurilor si batjocoririi uneia din putinele bogatii de care tara mai dispune, prin -valorificarea- ei pe piata externa nici macar in forma semifinita de cherestea, ci sub forma de busteni pur si simplu.

Romania a ajuns intr-un adevarat dezastru economic si ecologic. Nici 28% din suprafata tarii nu mai este acoperita de paduri, o cota mult sub media europeana, fata de 60% cat a fost candva si fata de 35% cat ar fi un minim pentru inscrierea in normalitate.

De fapt si de fapt, singura solutie de a opri deteriorarea in continuare a situatiei este de a conferi o alta valoare padurilor. Nu componenta ei imediata trebuie sa dea valoarea padurii, ci componenta ei pe termen lung, cu alte cuvinte ceea ce inseamna aceasta pentru mediul inconjurator, pentru generatii si generatii de acum incolo. Daca pretul lemnului nu include aceasta componenta a viitorului, sub forma unei taxe de mediu, degradarea padurilor, orice legi draconice s-ar adopta, nu va putea fi stopata, cu toate consecintele dramatice care decurg din aceasta degradare. Daca lemnul va costa tot atat de ieftin, de fapt derizoriu, ca pana acum, prezervarea si regenerarea padurii nu vor fi asigurate. La un pret inalt al lemnului, devine imposibil sa-ti mai bati joc de acesta vanzandu-l la export sub forma de busteni. Sa luam aminte ca statele europene, inclusiv si in primul rand cele din Uniunea Europeana, evalueaza lemnul la valori intre 5 si 20 de ori mai ridicate decat Romania. Tocmai in felul acesta insa isi conserva propriile paduri, consumand lemnul celor care, precum Romania, isi bat joc de el subevaluandu-l.

Si pentrru ca revalorizarea lemnului nu poate fi decat un proces indelungat – mai lent din pacate decat ritmul in care are loc distrugerea padurilor – si pentru ca atatia oameni nevoiasi depind inca de lemnul de foc, o masura tranzitorie ar putea rezolva problemele. Ar fi de-ajuns sa se interzica, din ratiuni ecologice de necontestat, exportul de busteni si de cherestea. Baronii si braconierii lemnului ar cadea ca popicele si copacii ar ramane in picioare!