Eurocomunismul, PCI și KGB-ul (I)

Tema eurocomunismului a prins rădăcini în 1960, când, la conferința internațională de la Moscova, 85 de partide comuniste din lume își reafirmau loialitatea față de URSS ca profesiune de credință, atât pentru comuniștii din EST, cât și pentru cei din VEST.
„Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a fost și rămâne avangarda universal recunoscută a mișcării comuniste mondiale, fiind cel mai experimentat și călit contingent al mișcării comuniste internaționale“, se arată în textul preambulului adoptat de liderii partidelor comuniste frățești din lume. În scurt timp, după 1968 și momentul suprimării „Primăverii de la Praga“, erezia eurocomunistă și-a făcut timid apariția publică în mass-media internațională, când un număr de partide comuniste occidentale au îndrăznit să critice invazia sovietică. Într-un asemenea context, legătura cu Kremlinul începea să scârțâie, în timp ce forța dominantă în acest fenomen internaționalist, PCI (n.r. – Partito Comunista Italiano), a negat dreptul legitim al URSS de a interveni cu armele în „viața internă a unui alt partid sau a altor țări“, deși reafirmase timid legăturile spirituale cu PCUS-ul. După lovitura de stat a coloneilor din Atena din vara lui 1967, secretarul general al PCI, Luigi Longo, a cerut formal asistența Moscovei, temându-se de o lovitură de stat italiană după modelul Greciei, pentru pregătirea de luptă a partidului, în condițiile unei posibile ilegalități.

Clandestinitatea, o soluție practică…

În scurt timp, oamenii de la Lublianka au luat în calcul o asemenea perspectivă, autorizând divizia specială DGU, prin intermediul notei numărul P 50 P din 15 august 1968, să pregătească un program care să-i asigure PCI-ului propria unitate de informații cu personal complet antrenat pentru misiuni clandestine. În intervalul octombrie 1967-mai 1968, trei operatori radio italieni au urmat un curs special KGB de instruire, de 4 luni. Alți membri ai PCI au fost pregătiți în falsificarea documentelor și-n legendarea unor identități-fantomă. După atitudinea negativistă a conducerii PCI vizavi de „Primăvara de la Praga“, Boris Ponomarev, șeful Departamentului Internațional al CC al PCUS, împreună cu ofițeri KGB au exercitat presiuni asupra lui Luigi Longo, pentru temperarea manisfestărilor antimoscovite. În 1970, Longo devenise dependent de subvențiile sovietice și, drept răsplată pentru alegerile generale din mai 1972, Brejnev i-a dat cadou 500.000 de dolari pentru campanie. Pe de altă parte, conducerea PCI absorbea sume importante de bani de la Moscova, utilizând tema loviturii de stat a forțelor de dreapta, fapt ce irita conducerea de la vârf a PCUS-ului. Urmașul lui Longo la șefia PCI, Enrico Berlinguer, propunea în 1972 o distanțare de KGB și, implicit, de URSS, printr-o alianță cu socialiștii și creștin-democrații care se aflau la guvernare. Concepția lui Berliguer a fost văzută de conducerea PCUS-ului și de cea ai KGB-ului drept o posibilitate eretică de a controla și Partidul Comunist Francez, și pe cel spaniol, sub masca „eurocomunismului“.

Temerile schimbării…

Practic, acest curent combina tradițiile catolice de solidaritate cu colectivismul socialist pentru construcția unei noi ordini politice și sociale, sub patronajul Kremlinului. În 12 decembrie 1975, un informator KGB din PCI trimitea Centrului o notă în care Berlinguer era acuzat de respingere lașă a leninismului și de ostilitate fățișă față de Moscova. Informatorul preciza că PCI plănuia să dezbine partidele comuniste la conferința internațională ce urma să se desfășoare în Berlinul de Vest, în vara anului 1976, folosindu-se de platforma revizionistă. În decembrie 1976, liderul bulgar, Teodor Jivkov, a denunțat eurocomunismul ca pe una dintre direcțiile principale ale subversiunii ideologice împotriva internaționalismului proletar.