Sfinții Apostoli Petru și Pavel sau De la credință la iubirea de Dumnezeu

În chip semnificativ, la cumpăna anului cinstim pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, care și-au aflat sfârșitul martiric pe vremea împăratului Nero, primul prin crucificare cu capul în jos, al doilea prin tăierea capului. Sf. Petru, adică „Piatra“, adevărul cel tare al credinței pe care s-a zidit Biserica lui Hristos. Îl întâlnim în unele icoane înfățișat cu cheile împărăției cerurilor, după cuvintele lui Hristos: „orice vei lega pe pământ, va fi legat și în ceruri și orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat și în ceruri“. Sf. Petru era iudeu, pescar, frate cu Sf. Andrei, de fel din Betsaida, împreună ucenici ai Sf. Ioan Botezătorul, propovăduitorul pocăinței. E important să reținem această ucenicie mai ales pentru că astăzi cuvântul pocăință a suferit o entropie semantică îngrijorătoare pentru înțelegerea omului contemporan. Pentru a-i sublinia plinătatea înțelesului, vom aminti doar că Hristos însuși își începe propovăduirea cu cuvintele Sf. Ioan: „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor“.
Exercițiul sever al pocăinței, o permanentă și înfiorată raportare exigentă a sinelui nu la lume ci la Dumnezeu, i-a pregătit pe Petru, Andrei, pe Ioan și Iacob să părăsească toate ale lumii acesteia și să-I urmeze necondiționat Fiului lui Dumnezeu. Pocăința aduce cu sine ascultarea, și să ne amintim de prima pescuire minunată, când, deși toată noaptea nu prinsese nimic, Petru, ascultându-L pe Iisus, a aruncat mrejele care s-au umplut de pește. Înspăimântat, Petru zice: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt păcătos“. Într-un anume fel, de la Sf. Petru putem deprinde urcușul duhovnicesc de la pocăință și credință la iubire, trecând prin clipele mai multor încercări, depășite prin iubirea lui Dumnezeu. Între ele, să ne amintim că atunci când Hristos a potolit furtuna, Sf. Petru, la chemarea Sa, a mers pe apă, dar simțind cum se afundă, înspăimântat a strigat: „Doamne, scapă-mă“. Iisus, întinzându-i mâna, l-a dojenit blând: „Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“, arătându-i lui și nouă care pot fi consecințele devastatoare ale îndoielii din care putem ieși numai întorcându-ne la Dumnezeu. În noaptea Răstignirii însă, teama l-a depășit și de trei ori s-a lepădat de Iisus, dar a urmat plânsul amar al pocăinței. După înviere, la o altă pescuire minunată, a fost reprimit în ceata Apostolilor prin întreitul legământ al iubirii față de Hristos, care îi și spune: „Paște oile Mele“. Pescarul, cel care cu îndelungă răbdare atrage voința semenilor spre credința în adevăratul Dumnezeu, se face păstor, plin de grijă iubitoare față de cei porniți a-L urma și mărturisi pe Hristos. Și-a împlinit misiunea prin fapte întru credință, iubire și sârguință izbutind să arate, prin cuvântul și fapta sa, trecerea de la Vechiul Testament la creștinism. A înființat comunitatea de la Roma, Sf. Marcu și-a scris Evanghelia după relatarea sa, iar în Faptele Apostolilor sunt opt dintre cuvântările sale după înviere. Îi mai datorăm două epistole, toate împreună conturând un pilduitor model de viață întru Hristos: „Ca fii ai ascultării, nu vă potriviți poftelor de odinioară, din vremea neștiinței voastre; ci așa cum Cel ce v-a chemat pe voi e sfânt, fiți și voi sfinți în întreaga voastră purtare. Căci scris este: Voi veți fi sfinți, pentru că Eu sunt sfânt“.
Sf. Ap. Pavel, ca tip de personalitate, este cumva opusul lui Petru și nici nu a fost de la început printre cei 12 Apostoli. Pe numele său inițial Saul (furtună), Sf. Pavel (liniște) s-a născut într-o familie de vază din Tars și a urmat școala la vestitul Gamaliel, devenind un zelos apărător al Legii celei vechi și un aprig prigonitor al creștinilor, martor la uciderea cu pietre a Sf. Ștefan. În drumul spre Damasc i se arată însă Hristos și-l întreabă: „Saule, Saule, de ce mă prigonești?“ La întrebarea „Cine ești Tu, Doamne?, răspunsul a fost deplin lămuritor: „Eu sunt Iisus, pe care îl prigonești…“ A orbit pe dată, o orbire care era semnul conștientizării întunericului în care a trăit până atunci și în care credea sincer și îl numea lumină. Se vindecă de întuneric odată cu botezul dat de Anania, Episcopul Damascului, prin anii 34-35. Între anii 47/48-57 a efectuat o serie de călătorii misionare, cea mai importantă acțiune a creștinismului după Înălțarea lui Hristos. Călătorește în Cipru și în Asia Mică, unde întemeiază biserici, la Silas, în Macedonia, Corint, Efes; se reîntoarce în Ierusalim și pleacă împreună cu Timotei. Cel ce odinioară prigonea pe cei care urmau lui Hristos, îl propovăduiește cu același zel fiind închis de trei ori. În cele din urmă este prins și, fiind cetățean roman, condamnat la moarte prin decapitare. A scris 14 epistole, în care se dovedește un neîntrecut hermeneut, iar și ultima (66) este considerată testamentul său spiritual… El, prigonitorul de odinioară, „s-a făcut tuturor, toate“, a reușit să afle cuvintele cele mai potrivite pentru a aduce la dreapta credință fiecare neam, cu specificitatea sa culturală și spirituală. Totul, pentru a-și împlini misiunea pe care și-a asumat-o, concentrată pe marile cetăți ale lumii greco-romane și în centrul căreia este Ierusalimul, simbolul unității creștine. În multe icoane este înfățișat cu o sabie, a cuvântului înaripat de Adevărul credinței în Dumnezeu – Iubire. Sf. Ioan Gură de Aur i-a dedicat mai multe predici din care vedem cum, înconjurat de lucruri potrivnice, din exteriorul ca și din interiorul său, a izbutit să-L propovăduiască pe Hristos cu inimă smerită și cu o neimaginat de mare bogăție sufletească pe care a chivernisit-o cu o înțelepciune de neegalat.
În alte icoane îi vedem pe cei doi Apostoli într-o îmbrățișare creștină frățească sau susținând Biserica lui Hristos pentru de-a pururi: ca firi umane, au fost cumva opuse (au fost și ceva neînțelegeri între ei), însă unite în râvna pentru Hristos, pe care Petru l-a urmat de îndată, iar Pavel și-a convertit prigoana în mărturisire prin gând, cuvânt și faptă de a putut spune „trăiesc, dar nu eu trăiesc în mine…“ A fost răpit de îngeri în cer, unde a văzut lucruri de o frumusețe negrăită pe care le-a expus într-o Evanghelie Apocrifă ce l-a inspirat pe Dante în „Divina comedie“. Între credință spre iubire, una pe cealaltă îmbogățindu-se întru speranță, este libertatea darul cel mai de nobil al lui Dumnezeu, care nu ne vrea robi, ci fii, cum mărturisim în „Tatăl nostru“. Cumpănind între cele toate date omului, Sf. Pavel ne învață că „toate ne sunt îngăduite, dar nu toate folosesc“. Și cum am putea ști acestea o aflăm de la Sf. Petru: „Să nu folosiți libertatea ca să acoperiți păcatele“. Mai presus de toate rămâne iubirea, care „niciodată nu trece“ pentru că, mai întâi,  însuși Dumnezeu este Cel care ne-a iubit pe noi.
Urăm celor care poartă numele celor doi Apostoli sănătate și împliniri întru mulți și frumoși ani.