-Am lasat in urma un infern-

Cosmarul unei tari care se afla sub teroarea razboiului este cel mai bine inteles de catre cei care il traiesc. Imaginile sunt elocvente, dar trairile si sentimentele oamenilor incercati de drama razboiului servesc drept marturie pentru o suferinta nedreapta, a carei cauza nu poate fi inteleasa. Oamenii sunt obligati sa-si vada distrusa munca de-o viata sau sa paraseasca totul, inclusiv familia, pentru se refugia din calea razboiului. Este si cazul catorva doamne, recent intoarse din Liban, care ne-au vorbit despre razboiul libanez, asa cum il resimte un cetatean de rand.

Luminita Bsad – casatorita de 13 ani cu un cetatean libanez si stabilita in orasul Saida, din sudul Libanului, Doina Mahmoud – care si-a intemeiat o familie in Beirut acum 24 de ani, Rica Saba – casatorita in Tripoli de 21 de ani, sunt numai cateva din cazurile persoanelor nevoite sa se intoarca in tara de origine. Ramane insa gandul la ce-au lasat in urma, la nesiguranta in care traiesc cei ramasi acolo, la viitorul copiilor si la incertitudinea care planeaza asupra a tot ce va urma.

Autoritatile – foarte bine organizate

Nesiguranta si gandul ca in orice moment pot deveni una dintre victime ii fac pe oameni sa-si caute refugiul. Majoritatea romanilor au apelat la autoritati, foarte putini incercand sa paraseasca Libanul pe cont propriu. -Sunt si oameni care pleaca pe cont propriu, dar este foarte riscant. Noi nu ne-am fi incumetat sa plecam. Nu cred ca am fi reusit fara ajutorul autoritatilor-, ne-a marturisit Luminita Bsad, care a ajuns luni dimineata acasa, impreuna cu baietelul in varsta de 12 ani si fetita de numai 6 ani. Potrivit celor care au primit sprijinul reprezentantilor Romaniei la Beirut, eforturile concertate ale celor de Liban si ale diplomatilor de la Bucuresti nu au ramas fara ecou. -Voiam sa plec din Liban pe data de 11 iulie, dar pe 10 a inceput bombardamentul. Am zis ca 2-3 zile n-o sa fie nimic, ca noi suntem obisnuiti cu raidurile astea, dar cand am vazut cat este de grav si nu mai putem iesi, am vorbit cu cei de la ambasada-, marturiseste Rica Saba – venita la parinti, in Iasi, impreuna cu cei doi copii – fata de 21 de ani si baiatul de 18.

Oamenii au fost multumiti ca au scapat de clipele de cosmar pe care le traiau acolo si ca au reusit sa ajunga in conditii normale in Romania, asigurandu-le in acest fel si copiilor un loc in care sa poata trai, cel putin temporar, fara teama bombardamentelor, care ii amenintau in orice moment in Liban. -Ambasada a lucrat foarte, foarte bine; foarte corecti si intelegatori. Chiar nu credeam ca o sa fie atat de prompti, atat de bine organizati-, a completat Rica Saba. De asemenea, demersurile autoritatilor au fost apreciate si de familia Doinei Mahmoud: sotul si cei doi copii, in varsta de 18, respectiv 21 de ani. -Fata a venit luni, cu primul convoi. Era singura, dar am avut incredere in cei de la ambasada. Totul a fost foarte bine organizat si toate actiunile bine puse la punct-, ne-a incredintat Doina Mahmoud.

-Nu stii cand pica bomba-

Parasirea Libanului a adus cu ea teama si nesiguranta. Cei care au plecat au lasat acolo munca lor, caminele lor si mai ales pe cei dragi. -Sunt casatorita de 21 de ani cu un cetatean libanez, suntem amandoi medici stomatologi si avem doi copii. Tocmai ne mutaseram intr-un apartament nou, fiecare dintre noi are cabinetul lui; aveam o viata linistita. Am lasat totul, am luat copiii si am venit la mama. Niciun loc nu mai e sigur, nu stii ce se poate intampla, nici macar libanezii nu stiau de atacul de miercuri. Nu stii cand pica bomba-, ne-a marturisit Rica Saba. De asemenea, Doina Mahmoud se considera a fi un caz fericit, reusind sa vina in Romania cu toata familia, fara a se mai gandi la bunurile lasate in Beirut. -Ne e teama pentru familia sotului meu. Stau intr-un sat de munte, considerat o zona sigura, dar ultima data cand am vorbit cu ei, ne-au spus ca au fost bombardamente in apropiere. Trag de aici concluzia ca nicaieri nu esti in siguranta-, a explicat doamna de curand repatriata.

Luminita Bsad, care locuieste acum la parinti, in Oradea, impreuna cu cei doi copii, marturiseste un permanent sentiment de teama pentru sotul ramas in Liban: -Ma bucur ca reusim totusi sa vorbim la telefon. El incearca sa ma linisteasca, dar stiind ce am lasat acolo, nu pot fi linistita. Am lasat in urma un infern-.

-Libanul este ca un om bolnav-

Persoanele de curand repatriate se considera a fi cazuri fericite, intrucat au avut sansa unui loc in care sa se refugieze. Nu pot sa nu se gandeasca insa la cei care nu au unde sa plece, la teama pe care o traiesc continuu. -Si daca reusesti sa pleci, ce faci? Eu sunt un caz fericit, pentru ca e mama aici. Dar restul? Te gazduieste cineva o zi, doua, dar apoi?-, se intreaba retoric Rica Saba. Oamenii ramasi in Liban sunt lipsiti de speranta, de putere si nu mai vad nicio scapare. -Libanul este teatrul de razboi al unor interese mult mai mari, pe care noi nu le intelegem. Dar noi suntem cei care sufera cel mai mult. Realitatea de acolo este ca toata lumea spune: <Nu mai vrem si nu mai putem!> Oamenii nu vor mai gasi forta psihica sa mearga mai departe-, a completat Rica Saba.

Doina Mahmoud completeaza tragica imagine ce caracterizeaza tara unde are de atata timp o familie: -Libanul este ca un om bolnav, care suferise timp de 17 ani de pe urma bolii razboiului civil, iar cand isi revenise si incepuse din nou sa mearga pe picioarele proprii, a venit aceasta ultima lovitura – ultima operatie – in urma careia oamenii spun ca pacientul s-ar putea sa moara. Libanul cred ca a suferit in aceste zile un regres de cel putin 20-30 de ani. Primul lucru pe care mi l-a zis fetita mea a fost: <Libanul este ca o corabie fara capitan>-. Cu toate acestea, cei veniti acasa, in Romania, sa se ascunda din calea razboiului, nu abandoneaza ideea reintoarcerii. Se gandesc la viata pe care trebuie sa o continue alaturi de familiile lor si privesc dezarmati catre viitorul copiilor, pe care ii considera o generatie pe care a sacrificat-o acest razboi, prin compromiterea oricarei perspective.