Adrian Năstase: Jurnal de „bulău”

Personalitate deosebit de complexă, dar cu termenul de întrebuințare expirat, Adrian Năstase nu mai deține, în acest moment, decât rangul de „fost“: fost ministru de Externe, fost premier, fost șef de partid, fost candidat la președenția României, fost președinte al Camerei Deputaților. În schimb, după cum bine știm, actuala lui ocupație de bază este cea de pușcăriaș, infractor de drept comun, un deținut obișnuit cazat pentru o vreme la „pensionul“ de la Jilava. În urmă cu vreo câteva luni, în ultima lui seară de libertate, Năstase a avut un scurt dialog cu un alt „fost“: actualul fost ministru de interne Ioan Rus. Căruia i-a spus clar și verde-n față: “N-are nici un rost să insiști. Eu nu voi ajunge în arest. Voi decide singur ce am de făcut!“ Ei bine, s-a lăudat degeaba căci, până la urmă, el tot a ajuns, la „răcoare“. Ceva mai târziu s-a aflat că mult mediatizata lui tentativă de suicid a fost doar un joc, o mascaradă de prost gust. Psihiatrii spun că, de obicei, disperatul care a ratat o primă tentativa de a-și lua viața, o va repeta până la reușită. Nu este însă și cazul lui Adrian Năstase. Fostul premier are nervii groși cât otgoanele marinărești, iar obrazul său are ceva din finețea pielii de rinocer. Așa că putem fi liniștiți: Adrian Năstase va trăi până la adânci bătrâneți.

„Bombonel“- Nietzsche de la pușcărie

Pe de altă parte, după cum spun recidiviștii înrăiți, „și pușcăria este pentru oameni“. Oameni care, odată ajunși acolo, „înăuntru“, își omoară timpul fiecare după cum îl duce mintea. Celebrul Truțulescu trăgea de fiare în sala de sport, chinezul care și-a trimis un conațional pe lumea cealaltă ambalat într-o valiză, s-a apucat de pictură. Spirit rafinat și împătimit de cultură, pușcăriașul Adrian Năstase s-a apucat de scris. Probabil că de când se află acolo, în recluziune, a început să se creadă un soi de Dostoievski autohton care, după ce va reveni în libertate, o să îmbogățească literatura română cu vreo capodoperă, soră bună cu celebra „Amintiri din casa morților“. Dar până atunci, izolat de lume fiind, el ne bântuie precum o fantomă ascunsă în spațiul virtual. Iar rampa de lansare a producțiilor sale memorialistico-politio- literare este blogul personal care, la fel ca și hârtia obișnuită, este obligat să suporte absolut orice. În primul său mesaj adresat lumii întregi, Adrian Năstase ne-a anunțat că: „În 20 iunie, printr-o voință superioară voinței mele, am început un nou capitol de viață. Nu știu dacă Nietzsche avea dreptate când afirma «ceea ce nu mă omoară mă face mai puternic».“ Adică excelență, matale vrei să ne spui că glonțul despre care ne-ai zis că ar fi trebuit să te omoare, te-a făcut mai puternic? Așa o fi, dar părerea majorității oamenilor de pe stradă este că te-a făcut doar penibil. Cu mult mai penibil decât pe vremea când erai „marele mahăr“ care tăia și spânzura în politichia dâmbovițeană. După care, luat de valul retoricii, fostul premier ne-a mai spus că: „După o lună și jumătate, am impresia că m-am trezit dintr-o comă profundă. Privesc în jur la viața politică, la disensiunile și haosul care se instalează tot mai mult și mă întreb cui i-a folosit condamnarea mea «emblematică»?!“. Ei, povestea asta cu „trezirea dintr-o comă profundă“ chiar că are haz. Probabil că trezirea din pretinsa comă nu a fost chiar completă pentru că acum câteva zile, pe 18 august, tot Năstase ne-a anunțat, precum un puști aflat la studii într-o  facultate din străinătate: „Aflați despre mine că citesc mult și că pregătesc un studiu despre formula optimă de reprezentare a României la Uniunea Europeană“. Dar și că „Mă consider într-un fel de cantonament“. Apoi, după încă o zi, deținutul Adrian Năstase s-a trezit dându-și cu părerea și  despre anchetele procurorilor care încearcă să descâlcească încurcatele ițe ale fraudelor comise cu ocazia referendumului. „S-ar putea să nu fie adevărat, dar e posibil ca, observând creșterea exponențială a membrilor sectelor religioase în România, procurorii să fi plecat – precum spaniolii în America de Sud, în urmă cu trei secole – cu Biblia în mână – să lupte pentru dreapta credință. Pentru credința în Traian Băsescu. Părerea mea…“. Ei, nea Adriane, s-au schimbat vremurile și n-ai băgat de seamă. N-ai băgat de seamă că nu mai este ca pe timpul matale, când Rodica Stănoiu, pe atunci ministreasa Justiției, se prezenta la ordin, bătea scurt din călcâie, și „dădea drumul“ exact acelor dosare pe care le dorei matale și partidul.

Uite cantonamentul, nu-i cantonamentul

Oricât și-o fi dorit Adrian Nătase să ne câștige simpatia, povestea aia cu „cantonamentul“ i s-a întors în scăfârlie exact precum un bumerang. ?ê?£i asta pentru că, în scurt timp, opinia publică și-a manifestat indignarea prin toate mijloacele posibile. Pe de o parte pentru că ideea de „cantonament“ este intim legată de sport și de sportivii care odată ajunși acolo muncesc de le sar ochii, la antrenamente fără sfârșit. Ce muncă o fi prestând acolo fostul premier? De fapt, ideea de „cantonament“, te duce cu mintea la confortul unei stațiuni montane de agrement și nu a unui loc de detenție. Motiv pentru care deținutul „N0049“, adică Adrian Năstase pe numele său de civil, a întors-o rapid și, pe 20 august, a revenit cu o nouă postare pe blogul personal, pe care a numit-o „Erată la «Cantonament»“. O „erată“ de-a dreptul mincinoasă după ce presa a descris, în ultimul timp, cu lux de amănunte, condițiile în care trăiește el în penitenciar. „Am înțeles că sunt unele persoane care mă invidiază pentru condițiile din locul în care mă aflu. Celor care gândesc în acest fel, le sugerez să țină seama și de următoarele aspecte: Cei care vin aici – și nu le doresc acest lucru – vor trebui să se trezească, în fiecare zi, la ora 5:30“. Păi meștere, foarte mulți dintre noi ăștia aflați în libertate chiar că ne trezim cu noaptea-n cap, uneori chiar și mai devreme de ora 5:30. Iar după un mic dejun, peste care sărim de farte mute ori, ne pornim către locurile de muncă, pe jumătae adormiți în tramvaiele și autobuzele pe care și matale ni le-ai lăsat moștenire. „…vor dormi în paturi suprapuse, vor avea apă caldă câte două ore, de două ori pe săptămână“. Asta să le-o povestești matale zecilor de mii de români care s-au debranșat de la rețeaua de termificare, din cauza sărăciei în care i-ați adus cu toții, inclusiv guvernarea matale. Mai spune deținutul N0049, că deținuții cu năsucul lor ultrafin, „…vor trebui să se obișnuiască cu mirosul de sulf și cu depunerile de pe țevile de apă. "Mda, dacă pe vremea în care erai mare bărbat politic dâmbovițean ai fi avut curiozitatea de a te plimba, fie și măcar o singură dată, pe străzile de la marginea Capitalei, ai fi văzut că zeci de mii de oameni care, deși aflați în cea mai deplină libertate juridică, trăiesc o viață întreagă sufocați de „mirosul de sulf“ și veșnic scârbiți de depunerile puturoase de pe țevile de apă. ?ê?£i fac asta zi de zi, fără să se mai smiorcăie. Ei, dar lucrurile capătă accente de darmă antică atunci când Adrian Năstase descrie regimul alimentar de care, chipurile ar avea parte acolo, „în cantonanent“. „…vor trebui să învețe să mănânce toate felurile de mâncare – bazate în principal, pe cartofi și varză, – cu lingura“. Păi da, pentru că la „pensionul“ Jilava nu prea există tacâmuri din argint aurit, iar în condițiile de sedentarism de acolo, delicatețurile cu care ești matale obișnuit, chiar că te-ar îmbolnăvi de cine știe ce maladii grave. Așa că nu te plânge. Ca să nu mai spunem că, în țara asta pe care voi ați stors-o cât v-au ținut puterile, există foarte mulți români nu au parte nici măcar de varza și cartofii la care tu te uiți cu atâta silă. Se mai vaită deținutul N0049 că cei care ajunși la răcoare, adică și el însuși „vor trebui să se învețe să nu se sperie de șobolani – în curtea de plimbare – dacă aceștia nu sunt mai mari de 20 de cm; să respire mai puțin în zilele de caniculă – atunci când mirosul de la groapa de gunoi din apropiere este îngrozitor; să nu se enerveze la „invaziile“ periodice de musculițe și de țânțari“. Ei, domnule fost premier și actual pușcăriaș, ceea ce ne descrii matale acolo este exact viața pe care o ducem foarte mulți dintre noi. Noi care suntem în libertate pentru că n-am furat, n-am delapidat, n-am făcut trafic de influență sau alte „vitejii“ asemănătoare celor care te-au trimis după gratii. După cum știm, pușcăriașul Adrian Năstase este „cazat“ într-o celulă, de fapt o cameră cu două paturi, pe care o împarte cu un alt deținut provenit din lumea „gulerelor albe“. ?ê?£i totuși el se vaită că trebui să suporte „… urletele celor obișnuiți să „socializeze“ de la ferestrele celulelor, începând fiecare frază cu un angajament de a-și introduce instrumentul, de regulă, în morții interlocutorului.“ Mda, asta chiar că este un motiv pentru care să te îngrijorezi. Dar ce ar fi să te gândești că de obicei pușcăriașii stau câteva zeci într-o cameră, iar uneori sunt „cazați“ chiar și câte doi într-un pat? Tocmai matale cel care ne-ai trimis cândva să-ți numărăm ouăle, cum ți s-ar părea să fii coleg de celulă cu cine știe ce criminal ori traficant de doguri sau de orice altceva?
Dacă tot te vaiți de condițiile de detenție matale, căruia prietenii știu de ce, ți se mai spunea și „Bombonel“ ar trebui să te bucuri că nu ai ocazia de a juca „dame pe porunci“ cu vreunul dintre Cămătari ori cine mai știe ce alt prieten din „lumea bună“ a pușcăriilor.  

Vasile Surcel