Acasă la Dumnezeu: Sfânta Mănăstire Dervent

Litoralul Mării Negre, cu tot cu stațiunile lui, pe care le luăm cu asalt în fiecare sezon estival este acum doar coaja frivolă a Dobrogei străvechi. Dar, la doar câțiva kilometri distanță de farafastâcurile și fițele isterice scornite de mintea ciudățeniei numite Radu Mazăre începe Dobroga eternă. Dobrogea mistică, poarta larg deschisă prin care creștinismul a venit pe meleagurile noastre, adus de Sfântul Apostol Andrei. Unii istorici spun că Sfântul n-ar fi predicat niciodată aici, în antica Scythia Minor. Ei, dar cine-i ascultă pe istorici, cu ideile lor pe care și le tot schimbă periodic? Față în față cu adevărurile lor trecătoare stă, neclintit de două mii de ani, adevărul credinței. Pururi viu, trupul de slavă al Sfântului Andrei plutește și acum peste Dobrogea continentală: credincioșii îi aud vorbele înțelepte, iar miraculoasele urme ale pașilor lui fac și astăzi minuni. Într-un loc pelerinii se reculeg în peștera care l-a adăpostit cândva, pe vremea când predica, și aici, Cuvântul Domnului. În altă parte, susurul unui izvor limpede aduce la lumină o apă miraculoasă, sfințită de toiagul pe care ucenicul Mântuitorului s-a sprijinit, cândva, în drumețiile sale.
Și tot acolo, în Dobrogea eternă s-au descoperit moaștele unor sfinți martirizați de păgâni la începutul erei noastre. La fel ca în toată lumea creștină, cei care-I vorbesc lui Dumnezeu despre credincioșii Lui sunt, și aici, călugării viețuitori în sfintele mănăsiri dobrogene. Care nu sunt puține.
De obicei, atunci când ne gândim la marile centre monahice din țara noastră, ne vin în minte superbele mănăstiri din Bucovina și din Oltenia. În schimb, la cele din Dobrogea ne gândim mult mai rar. Iar pentru asta noi suntem cei păgubiți căci, ocolindu-le din neștiință, pierdem ocazia de a intra într-o lume cu totul deosebită. Vechile mănăstiri din Bucovina au o frumusețe majestuoasă, aproape imperială. Cele din Oltenia au ceva din semeția și rafinamentul Bizanțului. În schimb, mănăstirile Dobrogei te aduc lângă un Dumnezeu apropiat, care își face timp să te asculte, cu toate necazurile și problemele tale. Acolo simți, cu adevărat, că Domnul este prietenul tău, un prieten care te ajută cu dragoste și fără să te judece.

„O gură de rai”

Drumul spre Sfânta Mănăstire Dervent are toate ingredientele unui drum inițiatic din care nu lipsește străbaterea pustietății și trecerea peste marile ape. Un drum nu prea lung care, pornit pieptiș dintr-un București sufocat de caniculă, te poartă prin Bărăganul secătuit, acum, de sărăcia dar și de indolența localnicilor. Calea pare a se sfârși pe malul Dunării, istovită și ea de secetă. Dar nu se termină acolo. Pentru doi bănuți, bacul de la Chiciu te trece peste fluviu, la fel cum luntrașul Charon ducea sufletele către o altă lume. Revenit pe uscat mai ai de parcurs un drum care, strecurat pe lângă marile podgorii de la Ostrov, nu se desparte de malul bătrânului Danubiu. Mănăstirea Dervent apare, brusc, după o curbă a șoselei. Privit de departe, sfântul lăcaș, zugrăvit într-un alb imaculat, cu acoperișuri roșii, pare a fi un palat ivit dintr-un basm. Atunci când ajungi, însă, în fața ei, mănăstirea pare a fi, mai curând o cetate înconjurată cu un zid înalt, cu porți sculptate din lemn masiv ferecată în feronerie din oțel forjat. Dar orice ima­gine războinică dispare, ca prin minune, după ce ai intrat înăuntru: dincolo de zidurile masive pătrunzi, parcă, într-o altă lume. O lume de liniște și reculegere, o lume spirituală, al cărui timp pare a fi măsurat de alte ceasornice decât cele obișnuite. Prima impresie pe care o încerci imediat ce pui piciorul pe pământul sacralizat al mănăstirii este că ai intrat într-o grădină: poteci îngrijit pietruite care se preling printre copaci falnici și mulțimi de arbuști și tufișuri cu frunze frumos mirositoare. ?ê?£i mai ales flori, extraordinar de multe flori. De fapt, întregul ținut din jurul Sfântei Mănăstiri Dervent pare a fi o imagine a unui Rai coborât în plan terestru: o câmpie mănoasă, străbătută de ape, loc plin de har, potopit de frumusețea unei vegetații bogate care, totuși, nu te strivește precum sălbaticia unei păduri ecuatoriale. Odată ajuns, primul cu care trebuie să iei contact este părintele Atal, care-ți arată chilia în care vei fi găzduit. După care te pune la curent atât cu ora la care se țin slujbele, oficiate după rigoarea programului de la Muntele Athos, cât și cu vremea la care pelerinii pot servi masa alături de obștea călugărească. Apoi, după acest prim contact, nu te mai întâlnești cu el decât la plecare. De fapt, toți cuvioșii părinți de acolo sunt niște prezențe deosebit de discrete. Îmbrăcați în rasele lor negre, par mai curând niște furnici care trebăluiesc după un plan al lor care, venit din eternitatea trecutului, va fi împlinit întocmai și în veșnicia viitorului. Ei capătă cu adevărat un chip doar în biserică unde, înveștmântați în odăjdiile lor somptuoase, oficiază sfântul ritual al slujbelor religioase.

Miracolul divin

De-a lungul întregului an, nu există zi în care, în Sfânta Mănăstire Dervent să nu fie măcar câteva zeci de pelerini.Vin acolo chemați fie de nevoi spirituale, fie ca să se roage pentru sănătatea lor și a celor dragi, sau  pentru orice alt ajutor cerut cu credință de la Domnul. Iar ceea ce-i îndeamnă să vină este renumele de loc miraculos al acestui sfânt lăcaș. Și asta pe bună dreptate: Dervent este o străveche vatră de viețuire creștină, ale cărei începuturi se pierd în negura vremii, în primele secole ale erei noastre. Conform tradiției, confirmată de vechi documente bisericești, unul dintre primele centre monahale de pe teritoriul țării noastre s-a aflat în sudul Scythiei Minor, undeva între Tomis și Durostorum, localizare care corespunde cu poziția Derventului. Primele informații certe legate de existența, în acest loc, a unei sihăstrii apar însă abia prin sec. IX, când pustnicii de aici aveau strânse legături duhov­nicești atât cu cei din mănăstirea rupestră de la Basarabi cât și cu cei din așezămintele monahale de la Muntele Athos. Ulterior, în anul 1036, sihăstria de la Dervent a fost distrusă de pecenegi. Dar asta n-a însemnat mare lucru: pecenegii au dispărut din istorie, pe când înalta trăire duhovnicească din acest loc a adus cu sine formarea unei tradiții care a favorizat apariția a numeroase așezări monahale între secolele XIII și XVII. Și, chiar dacă erau distruse de năvălirile migratorilor, ele se reconstruiau curând după trecerea primejdiei. Actualul edificiu al Mănăstirii Dervent este re­lativ nou, reconstruit, oare a câta oară în lunga sa istorie, în primele decenii ale sec. XX. Credincioși de peste tot vin aici, atrași de miracolul care se întrupează în multe și diferite chipuri. Cele mai celebre sunt Sfintele cruci vindecătoare. Tradiția spune că odată, cu multe secole în urmă, oamenii au descoperit cu uimire că patru cruci de piatră au început să crească aici din pământ. Iar asta nu era scornirea unor minți habotnice: sfintele cruci creșteau, lent și cu de la sine putere, de parcă ar fi fost ființe vii. Minunea le-a adus aminte celor bătrâni o veche legendă care spunea că în acel loc fuseseră martirizati patru ucenici ai Sfântului Andrei. Acum mai există doar două două dintre crucile vii care, în timp, și-au dovedit harul vindecător: atunci când credința vine din suflet, miracolul divin apare de la sine, izvorât din dreapta orânduire a lumii. De-a lungul vremii, Sfintele cruci tămăduitoare au vindecat o mulțime de sufe­rinzi loviți de boli incurabile. Consemnate în scris, mărturiile unora dintre ei sunt păstrate în arhivele mănăstirii și în memoria celor care vin acolo. Crucea mare se află acum într-un mic paraclis lipit de biserică, protejată într-un cub de sticlă incasabilă și poate fi atinsă de credincioși doar printr-o fereastră minusculă. Până de curând, sfânta relicvă era expusă fără nici un fel de protecție. Dar, într-o bună zi, un individ convins că poate să-și ducă acasă la el o buncată din miracol a ciobit crucea milenară. De unde să fi știut trufașul hoț că, smulsă din locul în care a crescut miraculos, așchia pe care vrut să-o fure devenea o piatră obișnuită? Acolo, miraculos este însuși locul iar nu o simplă bucată de piatră. Adevărul este că ajuns în preajma ei, atingerea Sfintei Cruci îți transmite o stare de liniște și te introduce, lin, într-o lume de har pe care nu o întâlnești nicăieri în altă parte. Imaginea de miracol viu este completată de cele două răclițe care adăpostesc moaștele sfinților Astion Monahul și Epictet Preotul, martirizați pe aceste meleaguri în jurul anului 290 e.n. În plus, atmosfera mistică este întărită de muzica gregoriană care susură lin din difuzoarele amplasate discret peste tot. Cea de a doua cruce de la Dervent se află afară, foarte aproape de biserică. O altă relicvă sfântă se află în incinta bisericii: Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Este o icoană veche de peste două secole, transmisă, din generație în generație în fami­lia unor români din Cadrilater. Legenda spune că, odată cu cedarea acestei provincii către Bulgaria, acea familie a plecat în grabă spre România. Inițial oamenii au vrut să lase acolo icoana, dar când să plece s-a auzit o voce mustrătoare, care le-a repetat de trei ori: „Dar pe mine nu mă luați?”. Uimiți de această minune, oamenii au luat-o cu ei și odată ajunși la Dervent au donat-o mănăstirii. Iar de atunci și până acum, icoana și-a arătat harul tămăduitor care i-a vindecat pe foarte mulți dintre bolnavii care au venit cu cre­dință în fața ei. La fel de important din punct de vedere duhovnicesc este și Izvorul Tămăduirii aflat la circa 200 de metri distanță de mănăstire. Originea mistică a acestui izvor coboară până în vremea Apostolului Andrei, care, ajuns și aici, l-a făcut să se ivească din piatră seacă, după ce a lovit pământul cu toiagul său. Toate acestea sunt le­gende și tradiții strâns împletite cu imensa credință a tutu­ror celor care vin aici. Credință care i-a pus în mișcare, încă odată, pe cucernicii călugări care viețuiesc aici. Anul trecut, în curtea mănăstirii a început construirea unei noi biserici. Acolo, pe pancarta care detaliază parametrii tehnici ai „investiției” la rubrica privitoare la finalizarea lucrării se menționează: „Când ne va ajuta Dumnezeu”. Poate că la prima vedere, acesta este doar un termen ipotetic. Dar, cu siguranță este cu mult mai precis decât promisiunile politicienilor de azi, care se laudă cu mii de kilometri de autostradă pe care-i vor construi peste noapte.

Vasile Surcel