Cafeneaua Capșa, arena unde seniorii spiritului se războiau cu gladiatorii vorbelor de duh

Cândva, pe vremea când i se mai spunea și „Micul Paris“, Bucureștiul interbelic era un oraș cosmopolit, viu și dinamic. Călătorii străini care l-au vizitat pe atunci spuneau că zona sa cea mai reprezentativă era cea cuprinsă între „Ateneul Român“ și „Capșa“. ?ê?£i probabil că aveau dreptate: decenii la rând, ambele au fost emblemele cele mai semnificative ale unui oraș care se moderniza în ritm galopant. La fel ca azi, Ateneul era, și pe atunci, templul cultural al Capitalei. În schimb, mai apropiat de dinamica vieții de zi cu zi, Capșa a fost, decenii la rând, „câmpul de luptă“ pe care marile spirite ale vremii s-au confruntat în „războaie“ subtile în care arma supremă era inteli­gența, iar replicile, uneori de o aciditate nimicitoare, contau cu mult mai mult decât niște salve de artilerie. O vorbă de duh, care a circulat în perioada inter­belică, descria „Capșa“ ca pe locul „Unde vin toți seniorii, și se mănâncă scriitorii“. Iar asta pe bună dreptate: marii eroi care s-au afirmat în „războaiele spiritului“ purtate la Capșa, pe frontul vorbelor sunt, astăzi, numele „grele“ ale culturii românești. Vechea cafenea de acolo devenise atât de importantă încât, Tudor Arghezi a spus-o clar: „Capșistul este un individ inteligent și primejdios și critica reală se face la Capșa, nu în presa literară. Dacă ești prost la Capșa, este imposibil să fii deștept altundeva.“ Lucru perfect adevărat. „Războinicii vorbelor“ care au câștigat confruntările de la Capșa sunt eroi cu adevărat nemuritori, cu mult mai celebrii decât armatele de generali galonați, despre care, acum, nimeni nu-și mai amintește.

Armânii Capșa

Istoria Casei Capșa este legată strâns de soarta unei familii de armâni pribegi, urmași ai cojocarului Dumitru Capșa. Venirea lui pe meleagurile noastre s-a legat, cândva, de unul dintre cele mai cumplite episoade ale istoriei balcanice: distrugerea orașului Moscopole, splendida capitală a armânilor care a dispărut în 1788, rasă de pe fața pământului de artileria otomană. Supraviețuitorii acelui masacru, un veritabil genocid, s-au risipit în toate cele patru zări, inclusiv în Țările Române. Prin 1782, Dumitru Capșa s-a refugiat mai întâi la Brașov, iar mai târziu a venit în București. A avut patru băieți dar, dintre toți, doar Constantin,mezinul familiei, i-a preluat meseria. Devenit un adevărat artist, „Cojocar de subțire pe piața Bucurescilor“, acest s-a însurat cu o fată din Ploiești, care i-a făcut 12 copii. Patru dintre aceștia, și anume Vasile, Anton, Constantin și Grigore au fost cei care, în anii de mijloc ai secolului XlX, au înființat „Casa Capșa“, un local extrem de elegant care, în doar câteva decenii, avea să devină celebru în toată Europa.

Vremea în care ciocolata a biruit baclavaua

Abia ieșite din epoca fanariot, Principatele Române intraseră, deja într-o perioadă de modernizare rapidă. Moder­nizare care s-a răsfrânt, bineânțeles, și în gastronomie. Încet, dar sigur, mâncărurile orientale, picante și potopite în sosuri grele au început să fie înlocuite de rafinamente culinare franțuzești și nemțești. La fel s-au petrecut lucrurile și cu multiseculara modă, adusă din Bizanțul turcit, a dulciurilor dense, care îngreunau mintea și dospeau trupul. Ușor, ușor, cataifurile, baclavalele înecate în miere, saraliliile, Rahatul Lokum și șerbe­turile parfumate au început să dispară și să lase în locul lor ciocolata și „bombon“-urilor aduse tocmai de la Paris. Exact aceasta a fost perioada în care familia Capșa a pus pe roate afacerea care avea să o facă celebră în toată Europa.
În ziua de 6 iulie 1852, lumea bună a Bucureștiului, ieșită la plimbare pe Podul Mogoșoaiei – actuala Calea Victoriei- a aflat, cu plăcută surprindere, despre înființarea unei cofetării numită, după obiceiul vremii „La doi frați, Anton și Vasile Capșa“. Vegheați pas cu pas de steaua lor norocoasă, frații Capșa s-au impus rapid și, după doar doi ani, au deschis o a doua cofetărie, tot pe Podul Mogoșoaiei, în imobilul numit „Casa Căstrișoaiei“, pe locul actualului magazin „Bijuteria“. Ulterior, frații Capșa și-au spulberat, pur și simplu, concurența: Giovanni Flore, „cofetar în Piața Pala­tului“, și Fialkovski, patronul unei cafenele luxoase, au fost nevoiți „să plece steagul“ în fața fraților Capșa, căci cofetăria lor ajunsese cea mai bună din București și una dintre cele mai celebre din sud-estul Europei. La început, delicatețurile erau aduse din străinătate. Mai târziu, patronii Capșa au început să califice și cofetari români. Având parcă negoțul în sânge, cei doi frați au înțeles că și ambalajul vinde marfa și, ocupându-se de acest aspect, au creat o nouă modă. În 1856, la prima lui călătorie în străinătate, alături de bomboane fondante, ouă de ciocolată ori caramele englezești, Vasile a adus și „bomboniere, cartonaje, cutii de lemn produse la Carlsbad, Viena ori Hamburg“. În plus, au început să folo­sească, după cum spunea o reclamă de-a lor, „hârtie dantelă, coli de hârtie de aur și argint, staniol și panglici decorative“. În anii care au urmat, cofetăria Capșa a fost condusă, rând pe rând, de toți cei patru frați implicați în afacere. Pe la 1869 la „cârma“ ei s-au aflat Constantin și Grigore Capșa. Trimis să învețe meserie în Franța, la celebra „Casă Boissier“, Grigore a fost atât de bun, încât a fost singurul străin care a primit îngăduința de a participa la Expoziția din Paris. Acolo, i-a oferit împărătesei Eugenia câteva din dulcile sale capodopere. Impresionată, suverana i-a promis că-l va numi furnizor al curții imperiale. Războiul franco-pru­sac a împiedicat însa împlinirea promi­siunii, iar România a ratat astfel o primă și glorioasă intrare în Europa. Cu toate astea, în 1869, Grigore Capșa a devenit furnizorul Curții Princiare, iar în 1882 al Casei Regale Române. Asta după ce, în 1873, i s-a acordat „Marea medalie“ a Expoziției de la Viena. În 1881, el a primit „Medalia de Aur“ a Expoziției de la București, iar în 1889, „Marea Medalie de aur“ a Expoziției Universale. De asemenea, tot în 1882, Capșa a primit brevetul de furnizor al casei principelui Milan Orbenovici al Serbiei, iar in 1908 pe cel de furnizor al principelui Ferdinand al Bulgariei. După întoarcerea lui Grigore de la studii, afacerea a continuat sub numele „La doi frați, Constantin și Grigore Capșa“. În 1876, Constantin s-a retras din afacere, care va fi condusă doar de Grigore. În 1886, Casa Capșa s-a extins cu un hotel și cu „Salonul de consumație“ care, cu timpul, avea să devină celebra „Cafenea Capșa“.

Cafeneaua elitei politice

La scurt timp după înființarea sa, în ultimele două decenii ale sec. XlX și primele din sec. XX, Cafeneaua Capșa a fost locul de întâlnire a elitei politice românești. Acolo veneau Brătienii, Take Ionescu, Nicolae Filipescu și, pe atunci, tânărul Constantin Argetoianu. ?ê?£i tot acolo era „Urlătoarea academică“, locul în care marii ziariști ai vremii, care și pe atunci erau „făcători și desfăcători de guverne, și de cariere politice“ , veneau să-și redacteze știrile dar și să-ți culeagă informații pentru următorul articol politic ori de scandal. Ziarist și scriitor, celebru în epocă, dar și client fidel al Cafenelei Capșa, Mircea Damian afirma că, „atunci când aveau loc evenimente politice deosebite, precum căderea guvernului sau descoperirea unui complot politic, în cafeneaua plină de lume, vin foarte mulți politicieni din toate partidele, vin oameni care nu fac nici o politică, dar sunt curioși să afle o părere.“ Cei care frecventau Capșa erau atât de adânc implicați în viața politică încât, la un moment dat, unul dintre prefecții Bucureștiului i-a cerut Regelui Carol l să închidă localul pentru că ar fi reprezentat „capul tuturor răutăților“. Bineînțeles că cererea i-a fost respinsă de suveranul care, deși neamț la origine, aprecia „războaiele minții“ care se purtau acolo zilnic. Totuși, Cafeneaua Capșa a continuat să fie considerata un pericol pentru ordinea publică. Motiv pentru care liberalul Ghe. Tătărescu a cerut, de mai multe ori, să fie închisă, atât între anii 1923 și 1928, când era subsecretar de stat la Interne, cât și între 1934 și 1936, pe când liberalul s-a aflat la Președinția Consiliului de Miniștri. Iar până la urmă, Cafeneaua Capșa chiar a și fost închisă, în 1936. Asta s-a întâmplat în condițiile în care, după 1932, Capșa era considerată, aproape oficial, „Cafe­neaua scriitorilor și artiștilor“. Veșnic prezent, Tudor Arghezi spunea că acolo era „singurul local intelectual de pe Calea Victoriei“. De fapt, ironia poetului țintea, prin ricoșeu, spre Academia Română, al cărui sediu se afla la doar câteva sute de metri distanță. Iar Virgil Carianopol spunea, și el: „Ca să devii scriitor, trebuia să obții botezul Capșei care, fără nici o firmă literară, era totuși radacția redacțiilor, nodul gordian al trecerii spre nemurire“. Lucru perfect adevărat: toți cei care au însemnat ceva în viața culturală au primit, la un moment dat, botezul focului la Capșa. În anii de glorie ai Cafenelei, primul venit, încă de pe la opt dimineața, era poetul și matema­ticianul Dan Barbilian (Ion Barbu), mare amator de cafea filtru concentrată, care aproape că-și mutase acolo biroul. După el, apăreau, rând pe rând ceilalți „combatanți“: ?ê?£erban Cioculescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Corneliu Moldovan, Ionel Teodoreanu și fratele său, causticul Păstorel. Cea mai târziu apăreau Zaharia Stancu și G.M. Zamfirescu. Dar, pe vremea aceea, poetul Ion Minulescu era considerat „stâlpl de bază“ al cafenelei literare, un rege neîncoronat care „trona“ peste Capșa. Înecate în fumul gros de țigară – cafeneaua era singurul loc din Casa Capsa unde se putea fuma- discuțiile se legau rapid și săreau, sprințar, de la o masa la alta, iar vorbele de duh curgeau pornite parcă dintr-un izvor nesecat. Motiv pentru care, Radu R. Rossetti avea să spună: „Capșa a fost locul unde s-au consumat întâlniri și dispute ale mai multor generații de minți și limbi ascuțite ale tuturor ramurilor de activitate ale intelectualității românești. Iar Paul Morend zicea: „Capșa este inima ora­șului, topografic și moral. (…) Capșa este timpanul acestei mari urechi care sunt Bucureștii.“

Decenii de agonie

Regimul comunist s-a dovedit a fi catastrofal, chiar și pentru Capșa. După 1948, Societatea „Casa Capșa“ a fost trecută în subordinea Societății Comerciale de Stat pentru Exploatarea de Restaurante și Hoteluri iar numele i-a fost schimbat în mult mai proletarul „Bucu­rești. Braserie și Restaurant“. Situația s-a schimbat după 1990 când, după ce a fost complet renovat, i s-a redat și vechiul nume. Dar ceea ce s-a reușit până acum a fost doar să i se redea vechea „haină“ luxoasă. Dispărut odată cu perioada interbelică „spiritul Capșei“ n-a mai revenit niciodată la viață. ?ê?£i nici n-ar avea cum. Marii bărbați politici și străluciții oameni de spirit au murit de mult. Iar nevolnicii lor urmași nu le ajung nici la unghia degetului mic de la picior. Dacă, printr-un miracol al firii, vreunul dintre Brătieni ar învia și, venit acolo, ar da cu ochii de „Căcărău-Vodă“ l-ar ocoli cu repulsie, ca pe un gândac de bucătărie, pe care ți-e silă să-l strivești. Iar dacă acidul Argetoianu ar da cu ochii de păcăliciul Victor Ponta, și-ar scutura veșnicul trabuc, după care, probabil că i-ar spune, cu obișnuitul său ton coroziv: „Pardon, dă-te la o parte monșer, că puți de la o poștă. Miroși a țoapă, monșer“.

Vasile Surcel