Holocaustul uitat: genocidul culturii sugrumate în pușcăriile comuniste (I)

Prăfuit și uitat de timp, venit parcă din vremea celor mai nătângi dinozauri, profesorul universitar Andrei Marga este modelul viu al „omului nou“, visat și creat de către Ceaușescu și „Epoca“ lui de aur. Mult mai cerebral și mai bine „mobilat“ din punct de vedere mental și cultural, dar la fel de oportunist, acad. Răzvan Theodorescu face și el parte din aceeași menajerie intelectuală pe care am primit-o moștenire de la regimul comunist. Iar dacă acestora mai adăugăm și alte câteva figuri de lingăi pupincuriști, dintre care cele ale răposaților Eugen Barbu și Adrian Păunescu, plus scabrosul Corneliu Vadim Tudor și Mircea „arată-le că lucrezi“ Dinescu sunt cele mai cunoscute, ajungem la o concluzie dramatică: actuala noastră elită culturală este doar o șleahtă de conțopiști guralivi și tupeiști care, interesați doar de propria bunăstare, așteaptă să ne uităm la ei mai uimiți decât de miracolul de la Maglavit. Buni de gură dar găunoși în fibra lor cea mai adâncă, majoritatea celor care se pretind a fi marii intelectuali ai neamului sunt doar o palidă fantomă a celor din mult-regretata perioadă interbelică: între aceia și ăștialalți, care s-au format și activat în vremea regimului comunist există o prăpastie adâncă, marcată mai ales prin lipsa de caracter dar și de profunzime a celor din urmă. Când, și mai ales cum, s-a căscat această prăpastie? Răspunsul este simplu. Pe malul dinspre zilele noastre hălăduiesc ciurucurile intelectuale produse, pe bandă rulantă, în cele câteva  decenii dominate de ideologia comunistă. Celălalt „mal“ al acestei prăpastii culturale, dar mai ales morale este ocupat de infernul pușcăriilor comuniste, iadul în care „dictatura proletariatului“ a comis un genocid cumplit: acolo a fost asasinat însuși sufletul românesc. Poate că, atunci, la începutul anilor 50, politicienii vechiului „regim burghezo-moșieresc“ și-au acceptat, într-un fel sau altul, condiția de victime ale unei dramatice schimbări istorice. Motiv pentru care Maniu, Brătienii și toți ceilalți vechi politicieni, și-au asumat cu demnitate, cel mai dramatic destin cu putință. Dar oamenii de cultură? Nici ei nu au făcut excepție. Ba parcă au fost vânați într-un mod mai odios chiar decât restul „dușmanilor de clasă“ inventați de regimul bolșevic. Iar odată ajunși în cele mai hidoase abisuri ale iadului concentraționar comunist, ei au fost chinuiți pară mai rău chiar decât colegii lor de suferință. Iar asta pentru că bolșevicii veniți din Est și trepădușii semianalfabeți aduși de ei la putere, au știut clar că doar distrugând sufletele și mințile cele mai luminate ale acestui popor năpăstuit, îl vor putea desfigura, sperau ei, pentru totdeauna. Iar într-o bună parte au și reușit. Marga și toți ceilalți „țârcovnici“ culturali, cu nimic mai buni decât el, depun mărturie pentru vremelnica lor victorie. Într-un scurt, dar consistent serial de presă care le este dedicat, scriitorul și criticul Alex ?ê?£tefănescu a întocmit un adevărat „memorial“ dedicat scriitorilor arestați între anii1944 și 1964. Ani dramatici, în cursul cărora în pușcăriile comuniste, mintea și sufletul românesc au fost călcate sub tălpoaiele ciubotelor bolșevice.

Statisticile iadului

Despre iadul din pușcăriile comuniste a început să se vorbească, deschis, dar totuși încă cu teamă, doar după 1990. Abia atunci am început să aflăm câte ceva despre nenorocirile petrecute, cândva, la Aiud, Gherla, Pitești, Râmnicu Sărat sau în infernul de la Canal. ?ê?£i tot atunci au început să iasă la iveală cel mai dramatic „inventar“ al istoriei noastre recente. Alex ?ê?£tefănescu menționează că, în conformitate cu estimările făcute de istoricii specializați în studiul acelei perioade, tragedia care s-a lovit toată țara între 1944 și 1964 a trimis după gratii între unu și două milioane de oameni care au fost întemnițați în cele mai cumplite condiții cu putință. Din cauza regimului de exterminare din închisori și lagăre, se estimează că au murit între 200.000 și 500.000 de oameni. Cifrele oscilează în funcție de modul de calcul. Unii istorici iau în considerare numai arestații din România. Alții îi iau în calcul și pe românii din Basarabia deportați în Siberia. Unii îi calculează doar pe deținuții politici morți în închisori, alții îi pun la socoteală și pe cei care au murit după ispășirea pedepsei, ca urmare a torturilor și a regimului dur de exterminare pe care le-au îndurat în timpul detenției. Dar oricum i-am socoti, acela a fost, cu adevărat, genocidul neamului românesc. Elevi, luați de pe băncile liceului au fost întemnițați, cot la cot cu bătrâni venerabili, mari bărbați politici ai neamului care ne-au marcat istoria din ultimul secol. Iar printre ei au fost foarte mulți intelectuali, artiști scriitori, oameni de știință, cu care în vremuri normale, am fi avut toate motivele să ne mândrim.  Foarte mulți dintre ei au murit acolo. Alții au scăpat cu zile dar au rămas marcați pentru tot restul vieții lor: abia scăpați din iadul pușcăriilor comuniste, și-au petrecut alți mulți ani în DO (domiciliu forțat), după care au trăit ca niște proscriși, veșnic urmăriți de Securitate, cu interdicția de a mai publica vreo pagină scrisă.

Striviți-le mintea

În „Cel mai iubit dintre pământeni“, neuitatul Marin Preda povestește despre obsesia pe care o aveau torționarii pușcăriilor comuniste pentru distrugerea minții deținuților: „Băi criminalule, capul, capul vostru este marele nostru dușman“. De obicei, marea majoritate a acelor bestii cu chip de om  erau recrutați din pleava societății. Nu erau niște țărani simpli, căci aceia aveau un respect aproape mistic pentru inteligență. ?ê?£i nu erau nici măcar „proletari“ adevărați, pentru că și aceia știau să respecte valorile care marcau ierarhia socială. Nu! Comandanții pușcăriilor erau doar niște „mahalagii“ care aveau „la activ“ trei, maximum patru clase și acelea agonisite cu greu, după care erau avansați, „la apelul bocancilor“ după cum se spunea cândva, la rangul de ofițeri superiori. Iar gardienii de rând veneau chiar și mai de jos, din cele mai imunde subsoluri ale societății. Sau, după cum spune Alex ?ê?£tefănescu: „Represaliile au fost îndreptate cu precădere împotriva oamenilor de valoare din toate domeniile, selectarea lor explicându-se printr-o viscerală ură de clasă a indivizilor de joasă extracție veniți la putere, dar și prin existența unui plan secret al forței de ocupație de distrugere a oricărei forme de rezistență și de mankurtizare a unui întreg popor. Soarta scriitorilor impresionează în mod deosebit prin contrastul, expresiv, dintre respectul de care ei erau înconjurați prin tradiție, în România, și înjosirea de care au avut parte, în timpul comunismului, fără nici o vină reală“. ?ê?£i, într-adevăr, înjosirea celor mai sclipitoare minți românești a coborât mult dincolo de cele mai cumplite închipuiri. Istoricii menționează că, deși arestările s-au făcut în mod aproape continuu, au existat, totuși, două „valuri“ distincte: unul între anii 1946 și 1953, an după care s-au mai rărit oarecum, odată cu moartea lui Stalin. A urmat un al doilea „val“, la fel de dur, început în 1956, după revolta antico­munistă din Ungaria și „calmat“ prin 1959, la un an după ce trupele sovietice au fost retrase din România. Alex ?ê?£tefănescu relatează că, spre sfârșitul anilor de teroare, „sute de scriitori se aflau simultan în închisorile comuniste. Motiv pentru care Petre Pandrea, el însuși deținut politic, a întocmit, pe 4 ianuarie 1964, o listă a scriitorilor întemnițați, alături de el, la Aiud. O listă pe care chiar el a numit-o, cu umorul subtil care nu l-a părăsit tot restul vieții, „Uniunea Scriitorilor de la Aiud“. O tragică „Uniune a Scriitorilor“ care avea, în acel moment, 44 de „membri“. O listă lungă care începută cu  Ion Petrovici și Traian Brăileanu, continua cu Radu Gyr, Anton Dumitriu, Paul Sterian, Dumitru Stăniloaie, Petre Pandrea și Petre Țuțea,  Arșavir Acterian, Valeriu Anania, Dr. V. Voiculescu, Zaharia Boilă, Ion Caraion și se încheia cu Ernest Bernea, Radu Budișteanu și Nichifor Crainic. Iar aceștia sunt doar câțiva dintre ei.

Au arestat Marea Unire

Sălbaticul genocid al sufletului și minții românești a pornit de la Sibiu, încă din 1945, odată cu arestarea lui Onisifor Ghibu, mare patriot și distins om de  cultură care, atunci, a fost considerat criminal de război. El a fost primul profesor „epurat“ din motive politice și pensionat cu forța de la Universitatea din Cluj, căreia i-a fost ctitor în anul 1919. Dar cine a fost Onisifor Ghibu? Născut în anul 1883 la Săliștea Sibiului, el a luat parte, în mod activ, la Marea Unire din 1918. A fost secretar general al „Resortului de instrucție“ din Consiliul Dirigent și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei. Calitate în care a luat parte la preluarea Universității din Cluj, pe care reorganizat-o pe baze românești. Iar pentru a ridica prestigiul științific al noii instituții de învățământ superior, el l-a readus în țară pe Emil Racoviță pe care l-a și ajutat să înființeze acolo, primul institut de speologie din lume. Marele savant punea astfel bazele practice ale științei pe care penibilul Andrei Marga o pune, acum, alături de nefericitul lui calorifer. Atunci când a fost arestat pentru prima dată, Onisfior Ghibu avea deja 62 de ani. Dar vârsta și viața trăită în demnitate nu i-au împiedicat pe comuniști să-l arunce în temniță. Mai întâi, a fost deținut la Caracal unde el, care a fost unul dintre înfăptuitorii Marii Uniri, a stat după gratii exact 222 de zile. Onisifor Ghibu avea deja 73 de ani când, pe 10 decembrie 1956 a fost arestat și condamnat la 2 ani închisoare sub acuzația că „a întreprins acțiuni împotriva regimului democrat popular al RPR.“. Concret, una dintre acele acțiuni îndreptate „împotriva regimului“ a fost elaborarea unui memoriu, adresat pe 31 octombrie 1956, conducăto­rilor URSS, Nichita Hrusciov și Nicolae Bulganin, în care punea problema restituirii Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herța, memoriu expediat chiar a doua zi după ce oficiosul comunist „Scân­teia“ publicase comunicatul sovietic privitor la „contrarevoluția“ din Ungaria.

Ucideți istoria!

Genialul istoric Nicolae Iorga a murit, victimă a unui odios asasinat politic. Oricât ar părea de cinic, am putea spune totuși că, în felul lui, titanul culturii românești a avut, totuși, noroc. A murit în condiții dramatice, dar bărbătește și cu demnitate. Iar atunci când s-a aflat despre moartea lui, 47 de universități și academii din toată lumea au arborat drapelele în bernă. A fost înmormântat cu onoruri naționale, după ce o țară întreagă i-a plâns dispariția. A trăit măreț și a ieșit din istorie grandios. Dar, dacă ar fi avut ghinionul să apuce și vremea regimului comunist ar fi fost și el trimis, fără îndoială, în infernul concentraționar de la Gherla sau de la Aiud. Iar acolo, ar fi fost, cu siguranță, umilit de cine știe ce gardian analfabet care, odată cu el ar fi batjocorit însăși istoria neamului românesc. Un alt mare istoric, care călca deja pe urmele de uriaș ale lui Iorga, n-a avut, însă, parte de același „noroc“. Gheorghe Brătianu,  căci despre el este vorba, a apucat, spre ghinionul lui, să facă cunoștință cu „raiul“ bolșevic. A fost profesor universitar la catedra de istorie universală a Universității Iași, apoi al Universității București. În 1942, la doar 44 de ani, era deja membru titular al Academiei Române. Urmaș al marii familii a Brătienilor, s-a ocupat și el de politică. A fost un anti-comunist vehement și a militat, până la capăt, pentru retrocedarea Basarabiei răpite de regimul bolșevic de la Moscova. A fost arestat de Securitate, în noaptea de 7/8 mai 1950. Fără să fi apucat vreodată să fie judecat și condamnat printr-o sentință, de orice fel ar fi fost ea, George Brătianu a întemnițat în închisoarea de la Sighet. Acolo a petrecut trei ani apocaliptici, care s-au încheiat, nu se știe exact când, prin decesul omului de știință. Tot ceea ce se știe acum este că Gheorghe Brătianu a murit cândva, între zilele de 23 și 27 aprilie 1953. Unele mărturii afirmă că, profund afectat de umilințele pe care le-a avut de îndurat într-una dintre cele mai cumplite pușcării comuniste, el s-ar fi sinucis într-un moment în care s-a aflat singur în celulă. Alți martori au susținut că ar fi fost ucis în bătaie de către „Pitecantropul“, unul dintre cei mai sadici gardieni de la Sighet. Dar, oricare i-ar fi fost sfârșitul, odată cu Gheorghe Brătianu a murit tezaurul tezelor istorice privitoare la românitatea Basarabiei. Tentat cu obținerea libertății în schimbul retractării ideilor sale istorice și a țintelor lor politice, George Brătianu a refuzat categoric, și a dat glas unui gând de o noblețe fundamentală: „adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-au servit“.

Vasile Surcel