Tapii ispasitori

Tapul, in acceptiunea metaforica, de personaj care trage ponoasele nu este intotdeauna lipsit de vinovatie. El poate ispasi pedeapsa pe care nu o merita pe deplin, insa ramane de multe ori sanctionabil pentru complicitatea cu cel mai vinovat dintre vinovati. In politica lucrurile se pot nuanta dupa schema de mai sus. Rareori tapul ispasitor este un inger cu cerculet aurit deasupra capului pe care demonii partidelor vor sa-l duca la pierzanie pentru propriile rele. Dincolo de aceasta teorie, similara cu cea a chibritului, se poate spune ca ideea de tap, care ne aduce, cu scuzele de rigoare, inevitabil, aminte de porecla unui presedinte, s-ar putea aplica, metaforic pe imaginea mai multor personalitati politice ale fostei legislaturi. Caderea in gol a fost, pentru toate partidele coalitiei, greu de suportat, insa la repartitia pe persoane unii au fost, din pacate pentru ei, -mai cu mot-. Fie ca e vorba despre notorietate, de popularitate sau chiar de influenta in mediul politic sau economic, multi dintre cei care, poate, intr-un anumit moment, se credeau inamovibili de pe scaunele Puterii au avut ulterior evolutia unui alpinist care a dat gres. Epicentrul eroziunii de imagine, de popularitate sau de influenta este in orice legislatura sediul Executivului. Din acest motiv, majoritatea celor care au suferit caderi puternice au fost, cu exceptia lui Emil Constantinescu, membri ai cabinetului. Loviturile pe care le-au primit au fost duble. Pe de-o parte, respectivii resprezentanti ai coalitiei si-au atras asupra lor oprobiul public, iar pe de alta parte, si-au pierdut autoritatea in propriile partide. Asa se intampla acum cu Valeriu Stoica, ultimul dintre liderii coalitiei care este daramat de valul de insuccese din 2000, tot asa s-a intamplat cu Petre Roman, Radu Berceanu, Bogdan Duvaz sau Alexandru Sassu si, nu in ultimul rand, de fapt in primul rand, cu Radu Sarbu, Ioan Muresan sau Remus Opris, care au fost aruncati de val la marginea politicii. Daca pe drept sau nu, electoratul stie mai bine, insa interesant este ca cine a urmat, recte armata PSD, nu difera foarte mult din punctul de vedere al mentalitatii. Si noii locatari ai Palatului Victoria, ca si cei vechi, par convinsi ca nimeni nu-i va mai inlatura din topul politicii. Probabil ca daca acestia ar sta de vorba mai des cu Victor Ciorbea sau cu Radu Vasile, ar intelege mai repede efemeritatea puterii politice si a imaginii publice.

Liberalii – si fara program, si cu banii luati

Pentru liberali, experienta guvernarii in perioada 1996-2000 a fost plina de ingratitudini. Principala problema – pentru care astazi platesc din greu – a fost faptul ca nu a putut sa-si aplice programul, fiind -stingheriti- de colegii de coalitie. In plus, echipa guvernamentala a PNL a trebuit sa inghita si stranieri – cum a fost Daniel Daianu, care a preluat portofoliul Finantelor la indemnurile lui Emil Constantinescu. Tehnocrat, elegant, Daianu s-a dovedit intransigent in relatiile cu FMI, parasind ulterior scaunul ministerial fara sa fi ridicat cota de simpatie publica pentru PNL.

Stoica – reformistul care n-a scapat de tinicheaua coruptiei

Cea mai proeminenta figura a plutonului liberal in cabinetele Coalitiei a fost Valeriu Stoica. El a pastorit Ministerul Justitiei, obtinand si rangul de ministru de stat, ceea ce l-a asezat in elita guvernamentala. Ambitiile sale de a revolutiona legislatia fundamentala (majoritatea codurilor si legile speciale aferente) prin pachetul Stoica au atras invidia colegilor de guvernare, care i-au blocat cu brio demersurile. Fara carisma, Stoica a reusit sa se impuna doar ca un personaj reformator, fara sa inlature o boala grea care amprenta de mult imaginea Justitiei: coruptia. Si la el acasa, desi a pastorit PNL (in fapt, ca prim-vice si apoi ca presedinte) timp de cinci ani, Valeriu Stoica a suferit aceeasi cadere – atat de imagine, cat si de efectiv – o data cu blocajul generat de conflictul cu radicalii lui Dinu Patriciu. El a recuperat in planul imaginii doar pe ultima suta de metri prin galanteria retragerii din functie in favoarea lui Theodor Stolojan.

Remes s-a prabusit spre taranisti

Cel mai spectaculos protagonist al -caderilor de imagine- din echipa liberala, este insa Decebal Traian Remes. Succesor al lui Daianu la Finante, Remes a dat adevarate recitaluri de -darzenie- cu prilejul dezbaterilor parlamentare asupra bugetului. Cerbicia cu care refuza suplimentari de fonduri i-a atras antipatia populara – chiar daca au existat si mici nuante apreciative pentru fermitate. Iesit intempestiv din PNL pentru a se inscrie la taranisti, Remes s-a prabusit o data cu acestia.

Calin Popescu Tariceanu a lasat urme mai putin semnificative dupa trecerea sa pe la Ministerul Industriilor. Daca opinia publica nu a inregistrat masuri spectaculoase, imaginea lui Tariceanu a suferit in interiorul PNL din cauza ca a ignorat permanent parerile si problemele din domeniu ale colegilor sai de partid.

Crin – floarea cu care nu s-a facut primavara

Singurul ministru liberal care contrazice regula caderilor de imagine in vechea guvernare a fost Crin Antonescu. Pastorind un minister -simpatic- (MTS), tanarul liberal a capacitat sentimentele pozitive ale publicului si datorita firii sale deschise – chiar ludice, fara a produce insa revolutii administrative in lumea sportului.

In trecere pe la PNL, Victor Babiuc a punctat o vreme pentru democrati in vechea guvernare, ca ministru al apararii nationale. Demisia sa din PD – in toiul unei aventuri ascunse cu liberalii – a declansat o criza de cateva luni in aceasta zona guvernamentala. Pierzand sprijinul politic al democratilor, Babiuc a ramas intr-o postura delicata, ca fiind mult prea atasat de functie – pe care refuza sa o paraseasca -, ceea ce a atras o cadere de imagine in plan public.

UDMR a scos la inaintare doar ministrii din esalonul doi

Atipica intre partidele de pe scena politica romaneasca tocmai prin constanta de imagine, Uniunea a reusit sa-si conserve acest tip de capital si dupa alegerile din 2000. Trecerea in Opozitie a UDMR a fost doar cu numele, in realitate partidul condus de Marko Bela ramanand in aceeasi barca a Puterii, insa de data aceasta doar pe post de vasla care ajuta PSD sa navigheze prin apele parlamentare. Pentru ca aceasta trecere sa fie posibila, conducerea UDMR a purces la trecerea in esalonul doi a VIP-urilor din perioada coalitiei guvernamentale 1996- 2000. De altfel, Uniunea a preferat sa-si puna imaginea la adapost inca de pe vremea coalitiei, cand a preferat sa evite propulsarea pe fotoliile de ministri a personajelor din varful UDMR.

Primul sacrificat a fost ex-ministrul sanatatii, Francisc Barany, care purta in spate si tinicheaua acuzatiilor CNSAS, care il trecuse pe lista colaboratorilor fostei politii politice. De fapt, inca de la numirea sa in functie, Barany a devenit un personaj controversat, o data cu dezvaluirea dosarului sau de la Securitate de catre capitanul Constantin Alexa, care il considera o adevarata amenintare pentru siguranta nationala. Scandalul care a izbucnit a dus la scurtarea mandatului ministerial al lui Barany, care avea sa fie inlocuit, rapid, de colegul sau de partid Hajdu Gabor, o alta figura a galeriei udemeriste trecute in anonimat dupa alegerile din 2000. In prezent, desi a reusit sase reabiliteze cu ajutorul Justitiei, Barany a iesit in decorul arenei politice fara prea multe sanse de a reveni.

Mandatul lui Hajdu Gabor a avut, de asemenea, parte de numeroase contestatii, cele mai puternice sosind din partea secretarului de stat Alexandru Ciocalteu, care l-a acuzat, in repetate randuri, de incompetenta, considerandu-l un prost manager. Conflictul dintre cei doi s-a acutizat mai ales in perioada -afacerii Siemens-, cand Ciocalteu a afirmat despre Hajdu Gabor ca nu a gestional profesionist oferta fimei in cauza de a asigura informatizarea in cadrul caselor de asigurari de sanatate. La fel ca si Barany, Hajdu Gabor a parasit scena politica, profesand ca avocat in Ardeal.

Un alt ministru udemerist demisionar fara voia lui a fost Gyorgy Tokay, in prezent deputat. Tokay si-a dat demisia din functia de ministru al minoritatilor nationale in luna ianuarie a anului 1999, dupa ce premierul Radu Vasile ii ceruse, deja revocarea din functie, iar Uniunea ii retrasese sprijinul politic. Portofoliul sau a fost preluat de Peter Eckstein, in prezent senator. Fiind considerat una dintre putinele -minti- din UDMR eliberate de conflictul dintre radicali si moderati, Eckstein a intrat in razboi, la putina vreme dupa ce si-a luat in primire fotoliul de ministru, chiar cu presedintele Uniunii, Marko Bela, dupa ce ajutat la propulsarea in cursa pentru Primaria din Odorheiu Secuiesc a unui radical.

Muresan si Sarbu, artizanii decaderii PNTCD

Dintre toate partidele aflate la guvernare in perioada 1996-2000, taranistii au avut cea mai trista soarta. Si-au ocupat fotoliile de ministri sustinuti de un adevarat val de simpatie, pentru a decadea, apoi, in ridicol si uitare, fiind scosi si din decorul parlamentar. Cauzele esecului taranist se regasesc atat in conflictele interne din partid si din sanul coalitiei, cat si in adjudecarea portofoliilor de catre personaje care au ramas in constiinta colectiva ca perceptii negative. Dintre ex-VIP-urile taraniste care pot fi invinovatite pentru scaderea capitalului de imagine al partidului dincolo de cota de avarie (pragul electoral), cel mai controversat ramane fostului ministru al agriculturii, Ioan Muresan. Ironizat inca din timpul mandatului pentru profesia de electronist, nepotrivita cu mandatul care ii fusese incredintat, Muresan a facut -istorie- prin scandalurile legate de privatizarea IAS-urilor, care au culminat prin conflictul cu premierul din acea vreme, Radu Vasile, care a refuzat sa dea -verde- -Monitorului Oficial- pentru a publica ordonanta pe tema in cauza conceputa de Muresan. Raca celor doi a bulversat activitatea in agricultura, PNT-CD -reusind-, cu aceasta ocazie, sa piarda un semnificativ capital de incredere. In prezent, Muresan se afla sub urmarire penala, in dosarul SUN OIL, situatie care mai bate un cui in sicriul capitalului electoral taranist.

Intr-o situatie asemanatoare se afla si fostul sef taranist al FPS, Radu Sarbu, controversat tot pentru privatizarile controversate care i-au trecut prin mana. Intre timp, Radu Sarbu a reusit si el sa intre in baza de date a Procuraturii, prin dosarele referitoare la privatizarea societatii Bucuresti Turism SA si RomTelecom.

O figura aparte intre ministrii taranisti a facut Constantin Dudu Ionescu, care a preluat fraiele Internelor in perioada tulbure a mineriadelor din iarna 1999-2000. Tanar si cu o expresie hotarata, fara prea multe veleitati de afacerist, Dudu Ionescu se indeparta de portretul-robot al conducerii taraniste din acea vreme. El a fost, de altfel, printre putinii subalterni pe linie de partid ai lui Ion Diaconescu care au ramas in analele guvernarii cederiste printr-un demers constructiv, respectiv prin inchegarea procesului de demilitarizare a Politiei.

Incercarea de -cosmetizare- a imaginii partidului practicata PNT-CD in noua formula, cu Ciorbea la conducere, a demonstrat ca taranistii au inteles, in sfarsit, ca nu au fost, la alegerile din 2000, decat victimele propriilor alegeri. Indepartarea din prim-plan a lui Ioan Muresan si Radu Sarbu i-a consacrat, deja, pe cei doi, drept principali artizani ai decaderii taraniste. Nu sunt insa singurii, iar revitalizarea partidului are nevioe de mai mult decat de indepartarea lor si de -trambitarea- averilor, folosite drept demachiant pentru rimelul scurs de pe fata obosita a partidului.

Schimbarea la fata a PD

Esecul coalitiei PNTCD-PNL-PD-UDMR s-a repercutat in Modrogan in primul rand asupra lui Petre Roman. Prima lovitura pe care a primit-o acesta a fost chiar in alegeri. Faptul ca Emil Constantinescu s-a tras la umbra, din fata oprobiului public, l-a lasat pe fostul presedinte al PD pe post de paratrasnet in fata unui electorat profund dezamagit de prestatia coalitiei. Evident ca esecul din alegeri a fost folosit si de unii lideri ai partidului, care au considerat ca dupa asa o cadere libera, PD are nevoie de o schimbare la fata. In aceeasi schimbare la fata au picat si Radu Berceanu, Alexandru Sassu si Bogdan Duvaz. Desi, initial, parea ca cei trei nu vor avea probleme in partid din cauza imaginii erodate cu care coborau de pe fotoliile de ministri, cei trei baroni au fost lasati fara rang de Traian Basescu. Chiar daca, nemarturisit, si noul presedinte, si ceilalti lupi tineri care s-au instalat in Modrogan ii invinovateau pe acestia ca au actionat la guvernare fara sa le pese ca partidul pierde procente. Partial adevarat. Masurile impopulare luate intr-un anumit moment de Radu Berceanu si negocierile dure cu sindicatele ar fi putut face ca procentele PD sa se cutremure in anumite momente. Nu trebuie uitati nici fostul ministru al apararii Sorin Frunzaverde si chiar Anca Boagiu. Primul nu a fost total marginalizat, pentru ca, desi fusese unul dintre sustinatorii lui Petre Roman si un ministru nu foarte carismatic, a tradat, la momentul potrivit, si a reusit sa ramana in Biroul Permanent. Anca Boagiu a avut un mandat scurt, iar desemnarea ei s-a facut dupa ce nici unul dintre baroni n-a acceptat sa preia un portofoliu care i-ar fi putut distruge si mai mult imaginea. Dupa terminarea mandatului, declaratiile ei referitorare la transporturi au fost cu totul eclipsate de cel care-i pusese aceasta mare palarie. Erodarea sa a fost totusi minima pentru speculatiile presei vremii, care au fost axate, in principal, pe faptul ca Boagiu ar fi doar o persoana de manevra a lui Traian Basescu.

Interesant este ca din aceasta erodare permanenta, din perioada de guvernare, Traian Basescu a fost singurul democrat care a iesit basma curata. Cu siguranta, explicatiile acestui fapt vor diferi in interiorul PD, de la om la om, insa cert este ca actualul primar a avut intotdeauna grija de imaginea sa.

Premierii si imaginea lor

In istoria post-decembrista a politicii romanesti, primi-ministrii au fost personajele care au cazut cel mai dureros din varful piramidei, iar singurul remediu, extrem de anevoios, a fost doar trecerea timpului. Ne putem aminti, de pilda, cat timp i-a trebuit lui Nicolae Vacaroiu sa revina in linia intai a politicii, si nu neaparat si in prima banca a partidului, dupa ce si-a indeplinit mandatul. Ii putem observa pe Victor Ciorbea si Radu Vasile, care, desi nu au avut mandate de cate patru ani, se afla acum intr-o situatie mai putin sclipitoare a carierei lor politice. Victor Ciorbea este in afara Parlamentului – e drept, presedinte al PNTCD, caci a avut si perioade mai rele -, iar Radu Vasile, fostul sau coleg, sta izolat intr-un partid care-l respecta, dar nu-l baga in seama. In acelasi partid se afla, inca, si Petre Roman, care este in plina refacere a imaginii. Acesta a renuntat la bataliile politice interne pentru o vreme. Aceeasi strategie a adoptat-o si Emil Constantinescu. Acesta din urma insa pare ca se grabeste sa revina, desi timpul care a trecut nu e tocmai indelungat. Nu i-am uitat pe tehnocratii de altadata Theodor Stolojan si Mugur Isarescu. Acestia n-au avut aceleasi caderi libere tocmai pentru ca prestatiile lor la Guvern au fost receptate ca perioade de provizorat, iar acestia – ca niste specialisti in materie.