Adio, Romanie dodoloata!

Singurele momente cand am simtit furnicaturi de 1 Decembrie au fost , inexplicabil , inainte de 1989. Atunci am invatat in scoala lectia Marii Uniri si parca aud si acum in urechi strigatul copilului pomenit in toate cartile de istorie: -Traiasca Romania dodoloata-, imaginea fiind probabil asociata cu vreun film propagandistic al vremii care preamarea atat faptele de vitejie ale soldatilor romani, cat si pe cele ale … mult iubitului tovaras. Si tot atunci am fost la Alba Iulia pe 1 Decembrie , deoarece odiosul regim avea bunul obicei de a organiza excursii scolare la Alba Iulia in ziua marii sarbatori, care la vremea respectiva nu era ridicata la rangul in care se afla astazi. Iar excursia de 1 Decembrie de la Alba Iulia, cu parada militara, cu zidurile vechii cetati si cu vorbele simple, dar adanci, rostite la vremea aceea de un preot ortodox, mi-au sadit in suflet mandria de a fi roman. Mi-as fi dorit foarte mult ca si copiii de astazi sa simta ce am simtit eu atunci, un fior greu de descris in cuvinte. Mi-e teama insa ca astazi nu mai este trendy sa fii si sa simti romaneste . Peste exact o luna vom fi europeni si vom putea pleca la Paris doar cu buletinul de identitate, asa cum te duci astazi pana la Maglavit. Un vis nesperat in urma cu 16 ani si o fantasma pentru adolescentii ultimilor ani ai ceausismului. Ar trebui sa fim bucurosi ca suntem europeni, ca intram si noi odata in randul lumii si ca dispar granitele dintre noi si Occidentul mult visat. Mi-e teama insa ca, in bunul spirit al romanilor, vom face totul pentru a arunca la gunoi si ramasitele de identitate nationala care ne-au mai ramas si ne vom lauda ca suntem europeni, uitand ca , intai de toate, suntem romani. Asa ca, adio, Romanie dodoloata!