Umbra lui Mihai la Cotroceni

– Dovezile din ce in ce mai clare de prietenie pe care actuala putere le ofera Regelui Mihai I au adus in atentia expertilor in comunicare problema relatiilor dintre fostul suveran al Romaniei si actualul presedinte al republicii.

– Multimedia Political Communication, parte a grupului Imola Communication, vede in gestul lui Ion Iliescu de a relua dialogul cu Mihai I o incercare a actualului presedinte de a se redefini politic ca -intruchipare a idealurilor democratice si valorilor binelui-.

– -Ion Iliescu a reusit sa transforme gestul de reconciliere cu Mihai I intr-un gest regal. Deschizandu-i oficial portile Romaniei si adresandu-i-se in premiera cu <Sire> si <Majestate>, Iliescu a spus, de fapt, <Regele sunt eu>-.

Clepsidra Monarhiei

Istoria oamenilor, cea sapata in piatra si dezvelita de arheologi, incepe cu Regele. Egiptul si Mesopotamia, leaganul primelor state din istorie, au facut din Rege fiul Divinitatii. Ascendenta a impus, astfel, atributele regalitatii: legitimitate divina, suveranitate, putere politica, ereditate si traditie. Sistemul monarhic a cunoscut, bineinteles, variante specifice in colturile diferite ale lumii si in perioadele istoriei. Imperiul Roman crestinat a impus in Europa un model monarhic care, avand intr-o mana spada si in cealalta crucea – deci, in plus, atributele de razboinic si apostolic -, a strabatut astfel Evul de mijloc, Renasterea si perioada Luminilor si a suferit, in pragul epocii moderne, transformarea majora datorata sistemului constitutional. Monarhia a pierdut in acest punct atributul puterii politice directe. Din acest moment, unele state renunta la regimul monarhic, iar in altele, regalitatea devine, treptat, o institutie pur simbolica, legata de traditie.

Unul dintre miturile dezbatute mult in presa, imediat dupa Revolutie, a fost cel legat de -traditia monarhica- a Romaniei. Sustinatorii acestei idei au limitat discutia la aspectul formal al existentei in spatiul romanesc a institutiei Domnitorului (Voievodului) sau Regelui, incepand din secolul al XIV-lea si pana la 30 decembrie 1947. Nu dorim sa ne substituim istoricilor, dar dorim sa atragem atentia ca, din punct de vedere al imaginii conturate in perceptia publica, aceasta traditie a fost contrafacuta. Fata de modelul occidental al monarhiei, tarile romane au pierdut, o data cu tributul pe care il plateau Imperiului Otoman, o mare parte din atributul suveranitatii. Practic, chiar inainte de instituirea sistemului fanariot (care a minat si atributele de traditie si ereditate) in tarile romane, a existat o monarhie -subdezvoltata- – evident, in comparatie cu regatele sau imperiile Europei Occidentale.

Formarea statului roman modern a insemnat, in primul rand, adoptarea (deci infiintarea) institutiilor. Printre ele, si cea monarhica.

10 Mai a reprezentat un pas spre modernitate al Romaniei, prin adoptarea unei constitutii aproape copiate dupa cea belgiana si aducerea in tara a unei case regale europene. In 1866, aceasta actiune, intreprinsa de o elita politica restransa, se baza pe un proiect politic consistent.

Europa vremii cuprindea doar monarhii, casele regale erau strans inrudite intre ele si, cel mai important lucru, membrii acestor familii (si aristocratiile din jurul lor) detineau mare parte din puterea economica. Accesul in clubul select al statelor europene nu se putea face fara un blazon cunoscut si acceptat. Paradoxal, intr-o perioada in care in Franta, Germania sau Austro-Ungaria monarhiile apuneau, in Romania, Regele Carol I a reprezentat si o garantie, dar si un motor in drumul tarii spre modernitate. Nu putem judeca istoria cu -daca-. Monarhia a fost cadrul in care Romania si-a dobandit atributele de suveranitate si de unitate.

Dar paradoxul continua. Momentul de glorie al regalitatii romanesti – adoptarea, in 1923, pentru Romania reintregita, a uneia dintre cele mai moderne constitutii ale vremii – a insemnat si inceputul declinului acestei institutii. Ca si in alte parti, monarhia romaneasca trebuia sa aleaga intre a deveni o institutie pur simbolica si a disparea. Framantarile istoriei au impiedicat prima varianta, iar optiunile neinspirate ale lui Carol al II-lea au grabit-o pe cea de-a doua.

Instaurarea comunismului a continuat -paradoxul roman-. Regimul partidului unic (care se dorea o noua religie) si al secretarului general atotputernic a fost, de fapt, un regim monarhic clasic, anterior monarhiei constitutionale. Comunismul lui Ceausescu a admis, cu buna-stiinta, elaborarea si aparitia unor lucrari literare si cinematografice in care se -recuperau- perioade, gesturi si episoade biografice -convenabile- din regimul monarhic. Sceptrul prezidential al lui Ceausescu, chiar daca era un kitsch ridicol, a reprezentat o imagine simbolica. Regimul rasturnat in decembrie 1989 era, din punct de vedere imagologic, o cripto-monarhie.

Din aceasta perspectiva, perioada decembrie *89 – septembrie *92 este prima perioada de republicanism real si profund (chiar cu nuante de anarhism) al romanilor.

Simbol, blazon, literatura

Regele Mihai a semnat actul de abdicare dupa o perioada surprinzator de lunga, in care presiunile si ingerintele sovietice in Romania au crescut continuu. Decapitarea partidelor politice si trupele sovietice l-au izolat pe Rege, iar problema supravietuirii regimului monarhic devenise o chestiune de zile. Prevazatori, comunistii l-au santajat pe Rege, impunandu-i ca, in exil, sa se abtina de la orice activitate politica. Astfel, multi dintre romanii nascuti dupa 1950 au aflat abia in 1989 ca Regele mai traia.

Confruntarea intre blocul sovietic si cel occidental a intrat intr-o dinamica accelerata dupa 1985. Anii care au urmat au marcat -activarea-, de catre puterile occidentale, a tuturor mijloacelor prin care se putea ataca ideologic, si nu numai, comunismul. Regele Mihai si-a facut astfel reintrarea in constiinta publica a romanilor prin cateva interventii vibrante la postul de radio -Europa libera-.

Perioada postrevolutionara a insemnat inflamarea artificiala a unui conflict, altminteri lipsit de relevanta, intre monarhisti si republicani.

Regele Mihai si apropiatii sai nu au reusit, la nivel de imagine, sa separe problema -civila- (imediata) a revenirii in tara de problema politica (cu o perspectiva foarte indepartata) a regimului monarhic sau republican. Este cert ca, neavand o imagine foarte exacta a realitatii romanesti, anumite cercuri occidentale au sprijinit ideea restaurarii monarhiei in unele tari est-europene, restaurare care era vazuta ca o garantie a ireversibilitatii desprinderii de comunism. Partidele istorice, recent reintrate in legalitate, alcatuite in mare parte din persoane in varsta, au impartasit aceasta idee. Este foarte probabil ca, in euforia lui decembrie 1989, Regele Mihai s-ar fi bucurat de o primire triumfala in Bucuresti. Primavara lui 1990 a adus insa scindarea societatii romanesti, iar partidele istorice, devenite Opozitie, au considerat, total neproductiv, ca tema reinstaurarii monarhiei trebuie sa fie un varf de lance pentru cucerirea puterii politice. Autoritatile FSN au tratat problema energic, dar cu stangacie. Pe de o parte, au facut din Regele Mihai o imagine a -raului cel mare- (loc devenit vacant prin disparitia lui Ceausescu), dar, pe de alta parte, au ignorat simbolul care era Regele Mihai, nu numai pentru ceilalti monarhi, dar si pentru opinia publica occidentala. Tratandu-l pe Rege ca pe un delincvent oarecare, autoritatile romane au reusit sa semene cu comunistii din 1947, adica exact cu imaginea pe care o reclamau Occidentului partidele istorice.

Victoria categorica a FSN in alegeri a indepartat problema monarhiei si a domolit spiritele. Constitutia din 1991 a consfintit regimul republican. Monarhistii au reclamat faptul ca la referendumul organizat in privinta Constitutiei nu s-a pus explicit problema -regat sau republica-. Retrospectiv, s-ar putea spune ca FSN a gresit ca nu a pus atunci aceasta intrebare, pentru ca raspunsul ar fi transat decisiv chestiunea (probabil sub 10% dintre cei chestionati s-ar fi pronutat in favoarea monarhiei).

Optiunea pro-monarhica a cunoscut o relativa crestere de-a lungul mandatului 1992-1996, mandat in care stagnarea a fost atribuita, la nivel de imagine, atat in interior, cat si in strainatate, unui regim -cripto-comunist-. Recunoasterea publica a personalitatii si verticalitatii lui Corneliu Coposu – monarhist declarat – a insemnat si revenirea la o imagine mai buna a monarhiei si a Regelui Mihai. Dar, daca imaginea acestuia din urma s-a imbunatatit lent, dar continuu, problema monarhiei a suferit, pe parcursul mandatului 1996-2000, o golire completa de substanta.

Dincolo de literatura vasta privitoare la succesiunea la tron, la procesele in care au fost implicati si alti descendenti ai familiei regale, problema reinstaurarii monarhiei (nu numai in Romania) are doua aspecte: unul de fond si unul de imagine. Nu vom insista asupra problemei de fond. La acest capitol, monarhia trebuie sa ofere un proiect politic si sa aiba o baza de masa. Proiectul politic al Regelui Mihai lipseste (el face apel doar la -vointa populara-, adica la simbolul monarhiei in general), iar baza de masa o reprezinta cateva minuscule partide pro-monarhiste si niste segmente putin numeroase din PNL si PNTCD.

Problema de imagine este insa mai complexa. Lumea moderna este o lume a spectacularului. Mondializarea, accelerarea tot mai mare a circuitului informatiei si sistemul mass-media conduc la perceptii globale, amestecate, a caror valoare este data in primul rand de caracterul de exceptie. Romania este perceputa global nu numai de catre strainatate, ci si de romanii insisi. Istoria si geografia, arta si cultura traditionala, legendele si economia si mai ales figurile politice se amesteca impreuna si se leaga intre ele dupa o logica proprie postmodernismului. Romania este, astfel, simultan: -eterna si fascinanta-, Dracula, Piata Universitatii si minerii, Ion Iliescu si Regele Mihai, aurolacii si olimpicii la matematica, Andreea Raducan si Gica Hagi. Legaturile intre acesti -atomi de imagine- se rup si se refac necontenit. Profesia, noua pentru romani, de creator de imagine se refera tocmai la plasarea continua a fiecarui -atom- intr-o pozitie privilegiata si avand legaturi preferentiale cu alti -atomi- care sustin imaginea centrala. O scurta privire asupra imaginii monarhiilor europene este relevanta. Latura simbolica si de imagine a acestora este preponderenta si actiunile individuale se refera la domenii neutre (actiuni de binefacere, prezente la manifestari artistice, sportive etc.). De asemenea, familiile regale tind sa se -imburghezeasca-. Elita aristocratica din jurul acestora dispare si in familiile regale sunt admise persoane de origine modesta. Mai mult, deplasarea puterii (poweshift-ul lui Toffler) catre segmente noi ale societatii aduce trasaturi foarte republicane (la nivel de imagine) in monarhii venerabile.

Pozitia in Romania, ca simbol, a Regelui Mihai, este indiscutabil alaturi de celelalte principale simboluri nationale. Regele Mihai este al Romaniei, apartine Romaniei, si revenirea sa definitiva in tara este un semn de normalitate.

Regele Lear

In analiza de fata, relevanta celebrei opere a lui Shakespeare nu consta in desfasurarea sa epica sau in personajele sale, ci in mitul care sta la baza ei. Este vorba de mitul Regelui alungat de propriii sai copii, un mit care este prezent si in imaginarul colectiv al poporului roman. Asemenea Regelui Lear, Mihai I este un Rege alungat, nu unul prigonit. La nivel de imagine, distinctia este importanta si poate explica in mare parte esecul revenirii monarhiei in Romania. Cel alungat este o victima care se resemneaza in fata destinului, sperand doar intr-un moment prielnic in care soarta ii va surade. Prigonitul, dimpotriva, este un luptator, care reprezinta o amenintare pentru urmaritorii sai. El se lupta cu destinul, incercand sa-l intoarca in favoarea sa.

Alungat de fiica sa cea mare (comunismul), care s-a nascut in timpul domniei-sale, Regele nu a mai reusit sa se faca auzit in constiinta publica. In timp, el a fost sters si de pe lista dusmanilor poporului din discursul propagandistic al PCR. Prin urmare, Regele nu a reusit sa se pozitioneze ca un dusman public al celor care l-au alungat. El nu a fost scos numai din cartile de istorie, ci si din -cartile- cu care se dadeau pasente in speranta unui salvator.

Adancirea nemultumirilor spre sfarsitul perioadei comuniste a reprezentat acumularea unui imens capital politic pentru cei care ar fi putut salva Romania (lucru observat cu usurinta prin victoria decisiva a lui Iliescu in 1992). Insa, in 1989, Regele a lipsit de la impartirea -tortului- lasat de comunisti. Astfel, monarhia a ratat cea mai mare sansa de a se asocia cu imaginea salvatorului mesianic. Pentru o clipa, destinul a luminat chipul trist a Regelui alungat, fiind insa de-ajuns doar un moment de ezitare pentru ca bezna sa se astearna din nou in constiinta populara. In schimb, a reusit Ion Iliescu – fata mijlocie, in ordinea puterii. Intregul capital de imagine al salvatorului a fost confiscat (impreuna cu Revolutia) de catre fiica Regenta ramasa dupa -decapitarea- comunistilor.

In 1990, calauzit de cea mai mica si mai iubitoare dintre fiice (PNTCD), Regele a incercat sa infrunte destinul, mizand pe bunul-simt si pe ingaduinta fetei mijlocii. Dar, si de data asta, asteptarile monarhului au fost inselate, reusind astfel sa egaleze -performanta- imparatului Bonaparte de a fi alungat de doua ori din propria imparatie. Bruma de capital ramasa in imaginarul popular a fost risipita in momentul 1996, prin -renegarea- venita chiar din partea celei mai mici dintre fiice. In acel an electoral, lupta politica a generat acea lovitura de gratie asupra imaginii Regelui Mihai. Disputa dintre PDSR si CDR s-a purtat pe presupusa intentie a partidelor istorice de a facilita reinstaurarea monarhiei. Unii acuzau, ceilalti dezminteau si nimeni nu se mai intreba daca monarhia este un lucru bun sau un lucru rau. Dezmintirile venite din partea CDR cu privire la legaturile cu Regele Mihai presupuneau implicit faptul ca monarhia este un lucru rau. Caci, daca ar fi fost un lucru bun, nimeni nu s-ar mai fi ferit de faptul ca sustine monarhia.

Astfel, s-a spulberat si ultima speranta a Regelui Mihai. Fiica cea mica s-a dezis de -tatal- sau, la fel ca Sfantul Petre in noaptea care a precedat crucificarea Mantuitorului. Varianta romaneasca a mitului Regelui alungat de fiice, nu putea avea decat tot un final romanesc, adica unul mioritic. Imaginea martirului nedreptatit de soarta ramasese singura scanteie care ar mai fi putut ameninta republica lui Iliescu. Concilierea manifestata de Iliescu (fiica mijlocie), ca si -maruntele- privilegii ale sefilor de stat acordate monarhului printr-un decret votat la repezeala, reprezinta ultimul act al piesei jucate in varianta romaneasca. Regele alungat nu trebuie sa ramana un martir. El trebuie demitizat. Altfel spus, el trebuie coborat la nivelul oricarui cetatean republican care, teoretic, are dreptul de a deveni presedinte. Ultima scanteie a monarhiei a scapatat acum, prin coborarea de pe cruce a Regelui si ratacirea sa in randul fostilor sefi de stat cu sange rosu.

La Ruginoasa, umbra lui Cuza, un alt alungat, clatina din cap a repros…

-Regele sunt eu-

Gestul presedintelui de reluare a dialogului cu Regele are semnificatii imagologice care depasesc relatia -diplomatica- Ion Iliescu – Mihai I sau chiar relatia simbolica republica – monarhie. In fapt, acest gest nu face decat sa consacre personajul Iliescu nascut in zilele tulburi ale lui decembrie 2000.

In campania electorala pentru turul al II-lea al alegerilor prezidentiale, Romania a asistat la cea de-a doua creare a omului politic Ion Iliescu. Pericolul Vadim Tudor a avut, pentru societatea politica, un impact chiar mai grav decat mobilizarea pro-democratica: acest impact ar putea fi descris, fara teama de exagerare, ca o redefinire valorica.

Daca pana in acel moment exista o axa polemica Iliescu – societatea civila, fenomenul Vadim Tudor a reusit sa distruga aceasta axa si sa apropie cele doua extreme, intr-un efort care a sfidat logica vietii politice postdecembriste. Pentru Ion Iliescu, aceasta mobilizare a insemnat cucerirea unui atribut imagologic complex, care se poate desemna chiar printr-un cliseu favorit al sau: consensul.

La sfarsitul anului 2000, Iliescu era, pentru acea Romanie care se considera -rationala- si -realista-, unica solutie. Aceasta redefinire a atitudinii i-a conferit imaginea unui suveran. Consensul este, in mod traditional, atributul monarhului. Din aceste considerente putem afirma, la jumatatea distantei dintre metafora si adevar, ca, in confruntarea cu Vadim Tudor, Iliescu a devenit Regele, intruchiparea idealurilor democratice si a valorilor binelui. -Puterea de a face bine- – sloganul exploatat in aceasta ultima perioada electorala – a exprimat cu succes efortul de sublimare a acestei sume de atribute imagologice.

Dupa intrarea in rolul de presedinte, consolidarea noii imagini a continuat, nuantat si subtil. Unica amenintare putea fi reprezentata de evolutia de imagine a lui Adrian Nastase, care, prin prezenta mediatica masiva si aura de putere pe care si-a construit-o, parea ca atenteaza la statutul -suveranului-.

In acest context, redefinirea pozitiei presedintelui vis-a-vis de monarhie are implicatii multiple, iar interpretarea trebuie sa cuprinda mai multe dimensiuni.

Rezolvarea polemicii traditionale cu monarhia se face intr-un moment cand Regele este Iliescu. Cea mai elocventa dovada a acestei realitati este insasi puterea de a infaptui acest gest. Numai suveranul are suprema putere de a-si recunoaste greselile si de a se innobila, prin insasi aceasta recunoastere. Ion Iliescu a reusit sa transforme gestul de reconciliere cu Mihai I intr-un gest regal. Deschizandu-i oficial portile Romaniei si adresandu-i-se in premiera cu -Sire- si -Majestate-, Iliescu a spus, de fapt, -Regele sunt eu-.

Mai mult decat atat, gestul a reusit sa creeze un ascendent de imagine asupra lui Adrian Nastase, avand un efect destul de pregnant de stabilire a rolurilor, de trasare a granitelor: Nastase a redevenit executivul, cel care are puterea de a administra concretul, iar Iliescu este suveranul care are puterea de a gestiona simboluri si de a crea istorie.

Reconcilierea istorica transforma monarhia intr-o institutie -imblanzita-, o converteste intr-o institutie-exponat de muzeu a unui stat republican. Regele Mihai isi castiga astfel locul in viata publica romaneasca, dar pierde aura de mister si de putere a monarhului exilat. Este adevarat, caracterul de personalitate istorica impune o anume impermeabilitate imaginii sale publice, care nu mai poate castiga sau pierde semnificativ in urma actiunilor propriu-zise. Dar reconcilierea cu presedintele Iliescu inseamna intrarea (legitima si definitiva) in istorie si iesirea din politica.

Timp de 11 ani, scena politica romaneasca a dezbatut periodic, cu multe rezerve si cu destul de putina convingere, dilema republica – monarhie. Faptul ca s-au spus multe vorbe, dar putine idei si ca punctele de vedere au fost mai degraba ambigue decat transante a invaluit solutia monarhica intr-un fel de mister si i-a conferit un anume exotism. Astazi, prin gestul sau, Iliescu a spus lucrurilor pe nume: monarhia e istorie, Romania e republicana, Regele e un simbol, iar presedintele face regulile.