Daca PNTCD nu e, atunci ce e?

Acest prim an extraparlamentar a insemnat pentru PNTCD un pustiitor razboi intern, in care momentele de acalmie par sa fi fost mai curand dictate de oboseala combatantilor decat de un minim de consens. Credem, din pacate, ca actualele dispute nu sunt nici pe departe ultimele si situatia din PNTCD se va croniciza in viitoarele luni. Este insa interesant sa analizam care este efectul acestor lupte in spatiul simbolic pe care l-a ocupat PNTCD in cei 11 ani trecuti de la Revolutie.

Continuarea agoniei

Winston Churchill spunea ca nu poti sa fii ucis decat o data in lupta, dar de mai multe ori in politica. PNTCD a demonstrat din plin acest citat, scriind, prin majoritatea propriilor decizii politice, lectii monumentale despre -cum nu se face politica-.

Actiunea politica a PNTCD vine parca sa certifice ceea ce s-ar putea numi -teoria celei mai proaste alegeri-. Stiinta economica ne-a invatat despre beneficiile alegerii rationale, considerand-o drept principiu de baza al relatiilor dintre diferitii actori existenti pe piata. Paradigma alegerii rationale este o abordare analitica ce explica un comportament politic al grupurilor, cu referire la decizii politice constiente facute de indivizi care cauta castiguri maxime si pierderi minime.

Trecand in revista principalele decizii politice luate in trecut, ajungem cu usurinta la concluzia ca liderii PNTCD nu aveau nici o legatura cu aceasta teorie. Dupa disparitia lui Corneliu Coposu, a fost evident ca abilitatea de a conduce un partid si de a da ordine nu depinde de abilitatea de a le urma. Rand pe rand, s-au dovedit neputinciosi in a conduce acest partid batranii, impulsivii, ambitiosii, certaretii, conservatorii si nehotaratii. De exemplu, spre deosebire de vinurile fine, politicienii batrani din PNTCD nu au devenit mai buni o data cu trecerea timpului.

Ce s-a intamplat in aceste ultime zile vine in sprijinul celor care cred ca PNTCD nu mai are nici o sansa de a reveni in prim-planul scenei politice. Asa cum spuneam mai demult, capacitatea PNTCD de a se schimba si de a invata din propriile greseli este limitata strict. Desi presa si-a mentinut interesul pentru acest partid, stilul politic al taranistilor a ramas marunt, putred, lipsit de coerenta, ros de ambitii si de lupte interne. PNTCD a avut sansa de a-si asuma cateva optiuni politice majore, care i-ar fi permis o mai clara redefinire politica: schimbarea numelui, redefinirea ideologica, conturarea unei noi identitati (printr-o echipa noua si printr-un mesaj schimbat). Cu toate acestea, au continuat cu obstinatie sa ia, de fiecare data, decizia cea mai proasta din punctul de vedere al asteptarilor publice. Folosind termenii consacrati de Hirschman, putem spune ca situatia in care se gaseste PNTCD ne sugereaza explicarea intuitiva a scaderii numarului sustinatorilor sai printr-un dublu proces de abandon (generalizat, vizibil mai ales in cazul dezamagirii fata de politic) si de contestare (iar votul dat pentru partide extremiste de multi fosti votanti ai CDR poate fi explicat si astfel).

Ne putem intreba in ce masura -puciul- regizat de vechea garda (Muresan, Sarbu, Opris si, paradoxal, Ciorbea) este o lupta oarba pentru putere sau este altceva. In conditiile in care fostii ministri taranisti se afla acum in vizorul justitiei, posibila excludere a lor din partid (de catre aripa Marga) ar fi echivalat cu predarea lor pe mana actualei puteri. Ramanerea in fruntea unui partid politic (fie ele si neparlamentare) le confera totusi o minima legitimitate, care le permite sa afirme ca sunt persecutati politic si nu, mai prozaic, simpli infractori.

Oricum, viclenia politicienilor taranisti nu vizeaza decat propriul scaun si nu se ridica absolut deloc de la nivelul de interes individual. La fel a fost in majoritatea crizelor la care taranistii au participat in ultimii ani (incepand cu criza declansata de Ciorbea, in dorinta de a ramane prim-ministru si terminand cu ramanerea in functie a lui Ioan Diaconescu, in ciuda oricaror evidente de incompetenta).

Politica inseamna, mai mult decat orice, raportarea prioritara la polis si nu la propria persoana. De la moartea lui Corneliu Coposu, taranistii nu au mai facut politica, ci s-au limitat sa actioneze ca un grup de interese. Decizia de a-l numi pe Andrei Marga presedinte al partidului a parut, la un moment dat, prima decizie corecta luata de acest partid. Prezentul ne arata cu aceasta s-ar putea sa ramana si singura.

O conditie fundamentala pentru definirea unei grupari ca partid politic este data de La Palombara si Weiwer, care afirma ca partidul este o organizatie relativ stabila care rezista mai mult decat viata membrilor sai, capatand astfel o dimensiune institutionala si impersonala. Organizarea durabila a parut, la un moment dat, o conditie indeplinita, in conditiile in care, dupa moartea lui Corneliu Coposu, PNTCD a ajuns chiar la guvernare. Acum insa, ne punem intrebarea cine a ajuns la guvernare: un partid politic, legitimat de trecutul sau interbelic si de rezistenta anticomunista, sau un grup de interese care se zbate sa isi mentina pozitia legitimatoare sub masca numelui partidului? In viitorul apropiat ne vom lamuri asupra acestei dileme.

In final, trebuie sa revenim la raspunsul pe care l-a dat Bogdan Pitigoi, referitor la PNTCD: -Mai exista altfel partidul nostru? Da, exista, si nu oricum! Se lupta pentru atingerea limitei sale inferioare, la care n-a ajuns inca.-

Victor Ciorbea – o interpretare

Combinatie de Sisif si Don Quijote cu parfum de Hamlet, Victor Ciorbea joaca un rol special in istoria plina de tribulatii a PNTCD. Ascensiunea sa fulminanta in perioada 1995-1996 s-a datorat, pe langa o conjunctura extrem de favorabila (-positional luck-), si unor calitati personale care-l faceau sa para un -tip- nou intr-un peisaj politic plin de -figuri- cunoscute.

Ascensiunea sa a fost insa doar una de imagine, pentru ca functia de premier pe care a detinut-o Ciorbea nu si-a gasit corespondent in puterea efectiva pe care o avea, iar persoana sa a devenit obiect de ridiculizare pe masura ce prestatia sa publica devenea nesigura, iar tutelarea sa evidenta. Credem ca Victor Ciorbea a fost in primul rand o victima a intelegerii darwiniste a luptei politice. In anii 1997-1998, el s-a dovedit inapt pentru a supravietui intr-un mediu politic care premia mai curand versatilitatea si compromisul decat acribia si munca asezata. Dupa demisia fortata din fruntea Guvernului, Victor Ciorbea a demisionat si din functia de primar general al Capitalei, pentru ca ulterior sa-si infiinteze un partid mai -pur- – ANCD. Pierderea puterii a adus probabil cu sine si pierderea iluziilor politice.

Sesizand oportunitatile sporite existente intr-un PNTCD la finalul unui mandat in care parasirea si acuzarea partidului devenisera un fel de sport de masa, Victor Ciorbea a decis sa indrepte ANCD spre fuziunea cu partidul din care se desprinsese, asigurandu-si pentru sine o functie care sa-i permita sa concureze cu sanse in viitor la sefia partidului. Sansa pe care i-a oferit-o demisia lui Andrei Marga a fost prompt speculata, Victor Ciorbea acceptand sa fie exponentul -oligarhiei- frustrate de infrangerea de la Congresul din ianuarie. Avantajul major al lui Victor Ciorbea este faptul ca nu i se poate lipi eticheta de corupt. Desi moralitatea pe care a afisat-o – de obicei credibil – nu mai are aceeasi valoare de intrebuintare politica pe care o avea inainte de esecul taranistilor la guvernare, ea este pentru PNTCD o ancora foarte importanta in asigurarea unui minim de incredere in preferintele electoratului.

Dovada peremptorie ca Victor Ciorbea a inteles acum lumea Realpolitik-ului este situarea sa pe pozitii opuse lui Andrei Marga in privinta solidaritatii cu membrii partidului suspectati de coruptie. Solidaritatea in (aproape) orice conditii – de care Victor Ciorbea nu s-a bucurat in 1998 ca premier – este una dintre valorile capitale in partidele romanesti, iar o constructie politica ce nu o recunoaste ca atare nu supravietuieste. Un partid nu este un panteon de eroi sau de sfinti, ci, in ultima analiza, un conclav de oameni uniti prin interesele comune ale puterii. A pretinde celor acuzati de coruptie -sa faca pasul inapoi- poate fi echivalat cu a spune ca partidul nu-si apara oamenii. Principiul lui Rudyard Kipling – -My country – right or wrong!- – a devenit astfel -Partidul meu, oamenii mei, fie ca au dreptate, fie ca nu!-.

Imediat dupa preluarea sefiei (temporare a) PNTCD, Victor Ciorbea a facut apel la doua mituri fundamentale: mitul conspiratiei si mitul unitatii. In atmosfera generala de apatie vizavi de un PSD omnipotent, unul dintre lucrurile care pot suscita interes (serios sau ironic, nu are importanta, doar interes sa fie) este acuzatia de euthanasiere a opozitiei. Afirmatiile dure ale lui Victor Ciorbea referitoare la o conspiratie a PSD menita sa distruga PNTCD suna desigur familiar multor taranisti, pentru care FSN – PDSR, revopsit in PSD, este radix omnia malorum. Furnizarea unor astfel de grile interpretative scuteste membrii de partid si simpatizantii de un neplacut efort de introspectie si justifica o serie de masuri care in alte conditii ar parea exagerate. Sa ne amintim de faptul ca liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor, a vorbit despre -marea frauda- din turul doi al alegerilor, lasand siderata majoritatea electoratului, dar furnizand propriului electorat o explicatie a insuccesului sau – dovada clara a bunei cunoasteri a mecanismelor gandirii mitice, care cauta in exterior cauzele crizei sau ale nereusitei. Apelul urmator al lui Victor Ciorbea este in favoarea unitatii partidului. Declaratiile privind lupta pana la capat pentru a evita ruptura partidului, solidaritatea cu Sarbu si Muresan (suspectati de coruptie), tendinta de a eticheta contracurentele din partid ca fiind lipsite de sprijin si urmarind dezbinarea se incheie cu sublinierea necesitatii redefinirii partidului pe aceleasi coordonate – familiare – care l-au dus la putere.

Victor Ciorbea este pe drumul constituirii unui leadership mai mult decat acceptat, cu conditia sa arate ca a invatat sa conduca, adica, in primul rand, sa pedepseasca fara mila.

Profesorii

Intreaga experienta politica postdecembrista a fost marcata de prezenta, intr-o zona sau alta a spatiului politic, a figurii -profesorului-.

Emil Constantinescu a reprezentat in politica romaneasca simbolul Opozitiei Unite, intelectuale si moralizatoare. El nu s-a impus prin forte proprii si nici natural, firesc, organic, ci prin eforturi sustinute si prin multiple formule de legitimare, in fapt prin coagularea tuturor fortelor grupate sub semnul opozitiei. Personajul-cheie al Opozitiei unite – CDR – trebuia sa fie o personalitate cu totul opusa lui Ion Iliescu, iar variabila esentiala care putea face diferenta era apartenenta la lumea academica, in fapt un substitut de aristocratie. Ajuns in functia de presedinte, Emil Constantinescu s-a desprins de acest spatiu, printr-o rupere aproape totala a legaturilor cu el, fara a ajunge sa apartina, in fond, lumii politice, fata de care a sugerat ca se izoleaza. In acest fel, Constantinescu s-a transformat intr-un personaj desubstantializat, cu o identitate stranie. Rolul Profesorului pare ca a incetat o data cu intrarea pe poarta Cotroceniului.

Nicolae Manolescu a fost omul de cultura convertit la politica. Trecerea la un mediu cu nivel periculos de toxicitate, cum este politica, nu avea cum sa fie simpla sau lipsita de renuntari. Si nici iremediabila, asa cum a demonstrat chiar cazul domnului Manolescu. Stagiul experimental in politica a avut ambitia de a fi exhaustiv si complet, cuprinzand inclusiv proba -suprema- a candidaturii la presedintie. Dar profesorul-politician si, apoi, candidat se implica in treburile cetatii cu ambitia declarata de a le schimba logica. Iar o lume cu reguli deja instituite, cu atitudini si moduri de lucru aproape institutionalizate nu se poate schimba rapid, oricat de puternica si determinata ar fi personalitatea care isi asuma aceasta schimbare. Astfel incat, -politica vulgara- a infrant -idealurile- si domnul Manolescu a hotarat sa redevina apolitic. Hotarare suspendata intr-un singur moment printr-o actiune publica: sustinerea candidaturii lui Mugur Isarescu la Presedintie.

Ceea ce este interesant in structura personajului Nicolae Manolescu este absenta in structura sa a atributelor politice: profesorul Manolescu nu a fost niciodata politician. Chiar in momentul participarii la ritualul politic suprem – cursa prezidentiabililor -, el a ramas personalitatea prin excelenta academica si, prin aceasta, oarecum exotica in peisajul electoral, eminamente politic.

Virgil Magureanu si-a configurat personalitatea in spatiul public uzand de mai multe surse de legitimare. Fara indoiala, cea mai importanta dintre ele este calitatea de ex-director SRI; perceptia accesului nelimitat la informatiile secrete, derivat din detinerea acestei functii, a fost cu succes dublata in cazul domnului Magureanu de imaginea folosirii inteligente a acestor informatii. Astfel, misterul a fost completat de senzatia controlului, iar combinatia a fost suficient de puternica si de bine speculata pentru a crea perceptia distincta a pericolului. Iar pericolul si-a demonstrat virtutea de a impune respect. -Profesor- a insemnat, in cazul domniei-sale, posesia informatiei si stiinta de a o exploata. Nu stim in ce masura opinia publica este constienta de calitatea de facto de profesor (de stiinte politice!) a domnului Magureanu. Cu toate acestea, eticheta a functionat.

Cel mai important atribut care l-a impus pe Virgil Magureanu pe scena publica este acela de control; mai exact, rolul sau perceput de mentinere – sau inducere – a echilibrului, prin punerea in miscare a fluxului informatiilor si amenintarea permanenta a sanctiunii pe aceasta cale. Rol ingrat si, intr-un fel, extrapolitic, dupa cum s-a vazut o data cu intrarea propriu-zisa a domniei-sale in viata politica. Opinia publica a reactionat negativ la schimbarea de rol: gestionarul echilibrului isi parasea brusc pozitia pentru a interveni direct in sistem. Paradoxal, Virgil Magureanu nu este nici astazi un personaj politic.

Andrei Marga vine, la randul sau, in politica din zona academica. Mai mult chiar, vine din spatiul nobil al filosofiei, implicarea sa in politica fiind privita, din aceasta perspectiva, ca o concesie sau ca o favoare. Consacrarea sa in postura de lider al PNTCD a avut semnificatia unui gest simbolic de innobilare a partidului. Inventarea acestui lider era un fel de nou inceput, o purificare, prin inlaturarea de la varf a -coruptilor-, a -vinovatilor- si a celor -vechi-. Asteptarile au fost imense, deoarece domnului Marga i se configurase deja o aura de lider de forta, un halou de asteptari si de wishful thinking care comunica destul de vag cu realitatea. -Profesorul-filosof-, impunator si usor dramatic in aparitii, urma sa instituie o ordine noua si reguli noi, nu numai in PNTCD, ci in politica romaneasca. Insasi perioada lunga de absenta si tacere pe scena politica, de dupa alegerile din noiembrie 2000, parea sa pregateasca punerea in scena a unui gest de impact. Realitatea a fost insa alta: dupa absenta a urmat esecul. Iar gestul de impact care a fost demisia lui Marga ne determina sa ne intrebam daca mai este nevoie de -profesori- in politica romaneasca.

Asa cum am aratat mai sus, toti -profesorii- din politica ultimilor ani s-au situat in pozitii oarecum paralele cu politica propriu-zisa. -Profesorii- au fost, de fiecare data, personalitati distincte si vizibile in spatiul public, fiecare dintre ei corespunzand unui rol precis. Astazi, se pare ca acest tip de rol a disparut. Sa fie oare acesta un simptom al trecerii de la politica -maniheista- la politica pragmatica? Poate, in masura in care protagonistii politici ai momentului sunt aristocratul de stanga, europenizat si aproape capitalist (Nastase) si -tehnocratul- realist, energic si autoritar (Basescu). Intr-o lume in care conflictele ideologice tind sa-si piarda importanta, iar valorile ideologice tind sa se egalizeze, pragmatismul este cuvantul de ordine. Imperativul existentei unui factor de echilibru, care sa se regaseasca in spatiul societatii civile sau, intr-o forma, chiar in spatiul politic pare anacronic. Imperativul echilibrului este inlocuit astazi cu imperativul actiunii.

Vidul simbolic/Vidul de simboluri

Pana de curand, catre epoca moderna, se credea ca natura are oroare de vid si multa vreme existenta vidului, in sens fizic, a fost negata. Principiul spaimei de vid, horror vacui, a patruns insa rapid in spatiul politicii, atat in zona totalitarismului, cat si in cea a democratiei. La urma urmei, separatia puterilor este un principiu in care orice dezechilibru este evitat, unei forte existente trebuind sa i se contrapuna o alta forta.

In primele luni ale lui 1990, o fraza revenea obsedant la televiziune, la radio si in presa scrisa. Proaspatul presedinte al CFSN, Ion Iliescu, vorbea in toate interviurile despre -vidul de putere- creat dupa fuga lui Nicolae Ceausescu. Contestarea revolutiei a inceput chiar de la aceasta sintagma. Contestatarii au considerat ca -noua putere- reprezenta, de fapt, tot comunismul si era deci vorba despre o deturnare a revolutiei. Faptul ca a existat totusi un spatiu gol al puterii este dovedit de aparitia si dezvoltarea celorlalte partide imediat dupa *89.

Primul dintre acestea a fost chiar PNTCD. In ultimele zile ale lui decembrie *89, romanii au putut vedea la televizor cativa batranei care anuntau prima reaparitie a unui partid istoric. Vehementa si imaginea de stafie pe care o lasa fiecare dintre reprezentantii PNTCD au declansat un curent de teama in randurile unei populatii pentru care anii *45-*47 nu mai insemnau aproape nimic. FSN-ul de atunci a simtit insa ca acei batranei umpleau si ei un gol si a convertit teama populatiei in antipatie.

Spatiul politic, spatiul partidelor sunt dublate de un spatiu simbolic, de spatiul asteptarilor electoratului. Aceste doua spatii coincid numai in momentul alegerilor. PNTCD a constatat rapid ca identitatea partidului din 1947 nu se potrivea cu spatiul de asteptari al electoratului in alegerile din 1990. Pe masura reculului FSN si PDSR, recul datorat slabelor performante la guvernare, PNTCD a gasit in fata un spatiu liber pe care nu a mai avut curajul sa-l umple cu o identitate proprie. A fost un spatiu de asteptari ale populatiei care a fost umplut la nivel discursiv de ideile de anticomunism si reforma, dar care era in realitate expresia unei nemultumiri mozaicate fata de o stare de lucruri. Acestei nemultumiri compozite i-a fost oferita o formatiune politica, de asemenea compozita: CDR. Desi a profitat de gafele PNL pentru a se impune ca motor al CDR, PNTCD nu a reusit pana in 2000 isi contureze o identitate proprie.

In fond, criza de acum este doar una dintre fazele acute ale acestei lipse cronice de identitate. Chiar daca printre liderii uneia sau alteia din grupari se afla personalitati remarcabile, implicarea lor in scandaluri suburbane le va marca in mod categoric evolutia in viitor si plaseaza deja PNTCD in domeniul pitorescului estival.

Problema care este dezbatuta prea putin este aceea ca exista totusi un vid simbolic, un orizont de asteptare al mai multor segmente de electorat, care nu poate fi acaparat de nici unul dintre partidele (parlamentare sau extraparlamentare) existente astazi in Romania. Slabiciunea Opozitiei si hipertrofierea Puterii lasa un loc gol intr-o zona a actiunii civice directe in care poate sa apara o formatiune politica structurata pe obiective (si nu pe doctrine) oarecum asemanatoare cu Miscarea Nationala a lui Simeon al II-lea din Bulgaria vecina. Conditiile in Romania sunt, desigur, altele. Dar politica, mai mult decat natura, are oroare de vid.