Sfânt între toți sfinții

Mă tot gândesc de câteva zile de ce toată lumea este sfântă și eu nu, decât în calendarul catolic. Păi și atunci cine este sfânt și cine nu? Dacă mă uit cu atenție într-un calendar bisericesc, văd clar cine este sfânt și cine nu. Totuși, cu ce este prenumele meu mai puțin sfânt ca altele? Păi dacă Sf. Corneliu este sărbătoare la catolici, la ortodocși de ce nu e? Cineva mi-a dat replica spunându-mi: dacă știi tot ceea ce e sfânt, de ce cauți ceea ce nu e sfânt?
Sfințenia este un dar ispititor. Vecinătatea unui sfânt (cum zice Victor Hugo în cartea "Sinucigaș celebru") este o vecinătate periculoasă. Ce înțelege un sfânt din viața unui păcătos? Apoi, mă întreb: ce înțelege un păcătos din viața unui sfânt (uitând că el poate fi un sfânt fără să știe)? Și la ce bun?!
Cel puțin un lucru mi-e foarte clar. Dumnezeu este sfânt. Iar ce vrem noi, bieții oameni amărâți care, deși trăim, nu înțelegem sau nu vrem, sau nu putem, de ce trăim, încotro, de ce și de unde! Ce folos că nu știu sau că pur și simplu nu vreau să știu? Și atunci, de fapt, ce vreau? Fără să vreau îmi amintesc cuvintele ce încheie slujba bisericească de sâmbătă: "Facă-se Voia Ta!". Cuvinte care nu mă deranjează în exercitarea liberului arbitru, dar îmi sugerează subliminal să nu mă fac că nu știu că, atunci când ceva se petrece, este de fapt voia lui Dumnezeu, poate în contradicție cu propria mea dorință.
Ce înseamnă dorința mea? O sumă de gânduri omenești, firești de altfel, cu care fără să vreau exclud inconștient voia lui Dumnezeu. Cred că nu sunt pregătită să înțeleg toate lucrurile astea dumnezeiești. Eu am convingerea că acceptarea și iubirea Celui de sus poate avea loc doar dacă am suferi și am iubi măcar puțin la fel cum a pățit-o El.