In urma cu un an, pe 21 decembrie, la Cotroceni avea loc ceremonia de predare-primire a mandatului prezidential. Era o zi friguroasa, fulguia marunt peste covorul rosu pe care unul pasea sprintar, ca omul care se intoarce dupa o lunga absenta acasa – Iliescu -, iar celalalt, echipat de plecare, il calca, din reflex, cu un aer solemn – Constantinescu.
Predarea propriu-zisa a stafetei nu a durat mai mult de un sfert de ora, avand in vedere faptul ca Ion Iliescu este familiarizat cu Palatul Cotroceni. La plecare, garda i-a dat onorul lui Emil Constantinescu, iar acesta din urma le-a spus soldatilor -La revedere-.
Dupa ce portile palatului s-au inchis, fostul presedinte s-a pierdut in aglomeratia orasului. Acele momente sunt relatate intr-o carte pe care Emil Constantinescu urmeaza sa o publice curand. Fragmentul care urmeaza – -Picteaza cat tencuiala este uda – Lumina si caldura- – a fost scris la sfarsitul zilei de 21 decembrie, o zi semnificativa si pentru istoria lui, si pentru a noastra.
Fragment
-Coincidenta sau joc al destinului unei societati inca marcate de minciuna, intoleranta si deznadejde. In 21 decembrie, la 11 ani de la ziua Revolutiei Romane, am predat mandatul prezidential, printr-o ceremonie solemna si sobra, noului presedinte ales. Acelasi din perioada *90-*96, care m-a invins in *92 si pe care l-am invins in *96. O dubla alternanta, proba functionarii unui sistem democratic care permite decompresia pasnica a tensiunilor.
La mijlocul anului 2000, am renuntat sa mai candidez pentru un nou mandat. Cu patru ani in urma, promisesem ca voi lucra pentru o schimbare radicala si nu pentru pregatirea unui nou mandat. Acum, cand aceasta schimbare s-a produs la nivelul legislatiei si institutiilor, dar in mai mica masura la nivelul intelegerii oamenilor, mi-e clar mai mult ca oricand ca cele doua teluri sunt incompatibile. Atunci cand poporul plateste pretul social al schimbarii, este firesc ca si conducatorii sa plateasca pretul politic.
In ultima zi a mandatului prezidential, am inmanat ambasadorilor acreditati la Bucuresti Medalia de Aur a Revolutiei Romane, decernata in numele statului si poporului roman lui George Bush, Mihail Gorbaciov, Helmut Kohl, Margaret Thatcher, Lech Walesa, Vaclav Havel, Sanctitatii Sale Papa Paul al II-lea si, post mortem, lui Francois Mitterrand. Opt oameni care au inraurit profund istoria Europei la acest sfarsit de secol si fara actiunea carora succesul luptei popoarelor din lagarul comunist pentru libertate si democratie ar fi fost poate intarziat si jertfele mai dureroase.
In seara grabita si rece de decembrie, masina oficiala strabate artera principala a Capitalei in lumina vie a firmelor, reclamelor si decoratiunilor de Craciun. Europa <vitrinelor pline> este acum prezenta aici. Magazinele etaleaza produse de lux si masinile scumpe aluneca intr-un sir neintrerupt. Ajung in Piata Universitatii. Cladirile si strada sunt luminate in toate culorile. Cu 11 ani in urma, singurele lumini erau ale gloantelor trasoare si ale reflectoarelor de pe tancurile si de pe cisternele care ne stropeau cu jeturi de apa.
Cu un gest mecanic ma uit la ceas. Este aproape aceeasi ora la care fiul meu, impreuna cu alti studenti, aduna corpurile ciopartite ale tinerilor zdrobiti de o tancheta intrata direct in multime. Tot atunci, aici, in piata, Diana, colega de liceu a fiicei mele, a fost ucisa de un glont tintit in cap de trupele de Securitate, aflate fata in fata cu tinerii care strigau <Vom muri si vom fi liberi. Cu noi este Dumnezeu>. La numai cateva luni, piata avea sa fie din nou luminata de lumanarile si facliile facute din ziare ale celor care manifestau pentru ca democratia sa se asocieze libertatii. Apoi, din nou, piata s-a inrosit de autobuzele incendiate si de sangele celor cazuti victime atrocitatilor minerilor chemati de puterea neocomunista impotriva intelectualilor <neintelegatori>, deveniti noii dusmani. Si tot aici, in *96, s-a produs imensa descatusare de entuziasm, cand fortele democratice au invins pentru prima data in alegeri.
Mi-este inca destul de greu sa accept ca pentru tot mai multi toate acestea reprezinta scenariul unui film despre o istorie deja prafuita.
Arunc o privire spre balconul Universitatii sub care se afla geamurile vechiului meu birou, in care maine voi reveni sa lucrez, si-i cer ofiterului aghiotant sa continue drumul spre Cimitirul Eroilor Martiri ai Revolutiei.
Cu noi este Dumnezeu. Pe masura ce ne departam de centru, luminile devin tot mai rare. In partea stanga a soselei lasam in urma cladirea masiva si rece a Crematoriului, unde, in decembrie 1989, au fost aduse, arse si apoi aruncate intr-un canal cadavrele revolutionarilor impuscati la Timisoara, pentru a se ascunde urmele crimelor si represiunii.
In cimitir, aliniate geometric, crucile de marmura alba ale celor ucisi in decembrie *89 in Bucuresti lucesc in lumina palida a lunii. Pocnetul sec al bocancilor soldatilor de garda care-mi prezinta salutul militar imi taie brusc gandurile. Inaintez pe aleea centrala la capatul careia razbate o lumina prin usa intredeschisa a bisericii eroilor martiri. In pronaos, profesorul Cioran, coleg de catedra la Universitate si presedinte al Asociatiei rudelor celor disparuti in revolutie, discuta cu glasul scazut cu artistul care picteaza interiorul. Pictorul ma indeamna sa urc pe schelele de lemn pana aproape de bolta inalta, unde a ajuns cu fresca acum. Scandurile de brad ale scarii scartaie sub pasii nostri si batranul paznic de langa usa bisericii se vede tot mai mic. Discutam despre materiale si bani.
La plecare, aprind in cutia de tabla plina de nisip de langa poarta, dupa datina, o lumanare pentru cei morti si una pentru cei vii. Flacara lor tremura in bataia vantului care rostogoleste pe trotuar gunoaiele strazii si resturile unor afise electorale. <Vom muri si vom fi liberi!>, strigau la acest ceas al serii cei al caror nume se afla acum inscris pe lespezile de marmura alba. Ei au murit, noi suntem liberi?
Cu 11 ani in urma, era bezna pe strazi, dar o mare lumina in sufletele noastre. Un frig cumplit in case, dar o imensa caldura in inimi. Imi suna in minte cuvintele Vechiului Testament: <Inima mi-am pus-o sa cunoasca intelepciunea si cunoasterea, nebunia si prostia si iata ca si acesta-i tot vanare de vant; fiindca-n belsugul intelepciunii e belsug de cunoastere, iar sporul cunoasterii e spor de durere>.
In cupola inaltata spre cer, tanarul pictor suspendat pe schele lumineaza tencuiala uda cu imagini din Cartea Sfanta, alese dupa gandul si sufletul sau… Dincolo de zidurile bisericii, fresca vietii noastre se intrupeaza anevoie din truda, suferinta si noroi. Cine va mai putea deslusi vreodata, sub praful anilor, bataile inimilor noastre intr-un decembrie uitat si fosnetul destinului care s-a rotit atunci spre noi?
Bucuresti, 21 decembrie 2000-.
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
