Obsesia realitatii

In ultima sa interventie la televiziunea nationala, Traian Basescu a facut de 12 ori trimitere la realitate. Confruntat cu noua experienta prezidentiala, cel care a fost, pe rand, ministru, primar general, presedinte de partid pare a parcurge un fel de proces initiatic: dezvaluirea realitatii. Politica de stat i se prezinta sub alt unghi. Formele de politica deja experimentate (guvernamentala, administrativa, de partid) nu mai ofereau decat imagini partiale ale realitatii; acum aceasta pare intregita. Realitatea puterii poate fi insa inselatoare. Iar puterea i se releva presedintelui, la inceputul aceluiasi interviu, ca substitut functional al fericirii. Puterea, sugereaza presedintele, cu referire la un sondaj de opinie, este echivalata de unii romani cu cea mai mare fericire, dar nu poate inlocui bucuriile simple. Intr-o asemenea nota, Traian Basescu incearca sa risipeasca acuzele privind tendinta sa autoritara: ramane un om atasat valorilor traditionale si bunului simt.

Cand lordul Acton avertiza asupra tentatiei puterii de a se absolutiza, venea cu remediul obligatoriu al limitarii acesteia. Caci dreptul la fericire al celorlalti poate fi afectat de prea multa putere a unuia sau a catorva. Iar politica devenita cadru al realitatii poate denatura lucrurile. Deosebirea, fie si intuitiva, intre tipuri de politica, daca va fi dusa pana la capat, este un exercitiu terapeutic. Confuzia intre domeniile politicii, predominanta viziunii sectare, de partid, a viciat in Romania, mai mult decat in alta parte, bunul mers al guvernarii.

Ca un om politic, dupa ce a facut experienta presedintiei statului, nu poate reveni in viata de partid au dovedit-o in Romania si Emil Constantinescu, si Ion Iliescu. Emil Constantinescu nu reprezenta un partid, ceea ce a fost un handicap in coabitarea cu un guvern si o majoritate nestructurate. Nici Ion Iliescu nu a fost emanatia unui partid, in orice caz nu a unui partid postdecembrist. Chiar atunci cand a preluat conducerea PDSR, in 1997, Ion Iliescu nu era un om de partid, dar ramanea un prezidentiabil, ceea ce il transforma intr-o resursa pentru relansarea partidului. In schimb, Traian Basescu si-a legat cariera politica de un partid cu geometrie variabila. Despartirea de politica de partid devine astfel dificila, iar ruperea total imposibila, cata vreme un nou mandat ramane posibil.

Ca Traian Basescu propune un nou stil politic, un alt tip de discurs mediatic, este deja cunoscut. Riscul ca acesta sa devina stereotip nu poate fi neglijat. Ambivalenta functiei prezidentiale creeaza limite care contrasteaza cu caracteristicile psihologice ale actualului detinator. Dominanta sa comportamentala a fost ofensiva. Asa cum s-a intamplat de la primul sau interviu, in noua calitate, Traian Basescu se plaseaza pe o pozitie ofensiva si pune politica romaneasca sub semnul optimului. Iar solutia optima sunt alegerile anticipate.

In logica discursului prezidential analizat, tema anticipatelor a fost legata de stabilitatea si eficienta majoritatii parlamentare, cu trimitere la dinamica guvernamentala. Nota critica in problema inundatiilor a restabilit relatiile de forta. Fara a fi o lovitura, prezenta de neocolit a prestatiei guvernamentale in problema inundatiilor a avut rolul de avertisment si de testare a reactiilor. Presedintele isi rezerva astfel pozitia centrala, isi asuma raspunderile ce decurg de aici, dar recunoaste autonomia guvernului. Recuperarea timpului pierdut in privinta integrarii europene (campania electorala de anul trecut, perioada de instalare a noului guvern) ofera posibilitatea relativizarii, dar nu abandonarii alegerilor anticipate.

Realitatea guvernamentala vazuta de la Cotroceni este diferita de realitatea statului. In incercarea de a concilia cele doua realitati cu o societate reticenta fata de politica postcomunista, presedintele oscileaza intre rolul de mediator si cel de lider. Alegerea sensului de urmat va oferi un reper pentru evaluare.

Cristian Pirvulescu