Intors din infern

La 60 de ani de la sfarsitul razboiului, sergentul major TR Teodor Neagu, supravietuitor al Lagarului de prizonieri 165-URSS, si-a deschis inima pentru ziarul -Monitorul de Sibiu-. Barbatul povesteste intamplari halucinante, greu de inchipuit pe timp de pace.

Divizia 18 Sibiu

Sibienii, incorporati in 1940 in Regimentul 90 Infanterie Sibiu, au format cordonul de granita pana la cedarea Ardealului, conform Diktatului de la Viena, apoi au fost dusi in Est pentru a implini porunca imemoriala de intregire a tarii. Au urmat luptele grele de la Dalnic, Tiganca, Tatarca, pentru eliberarea Odesei, luptele de la Cotul Donului, Stalingrad… Acolo, in istoricele inclestari care au uimit lumea, au cazut prizonieri si ostasii romani din Divizia 18 Sibiu, comandata de generalul Baldescu.

Supravietuitorul

Despre calvarul acestora ne povesteste, acum cand se implinesc 60 de ani de la sfarsitul razboiului, sergentul major TR Teodor Neagu, supravietuitor al Lagarului de prizonieri 165-URSS. Rostirea poarta patina si mireasma de veac, amintirile s-au mai rotunjit, faptele s-au mai estompat, ramanand doar cele scrise pe tablitele de ceara ale gandului sau launtric de soldat nedreptatit de rascolirea vremurilor.

Spre Volga

Dupa mai multe zile de fuga in deruta, flamanzi si rupti de oboseala, fostii soldati romani au fost prinsi de trupele de curatire ale sovieticilor. Incolonati in grupuri mari, au fost manati spre Volga, sub escorta unor soldati calari: uzbeci, calmuci, mongoli. -Pamantul era inghetat bine si vantul rece ne-a insotit timp de cateva zile. Bande organizate spargeau adesea sirul prizonierilor, vizandu-i in special pe cei care aveau o caciula mai buna pe cap, o patura, o haina, cisme sau mancare. Pe drum, acolo unde erau case, in timp ce incercai sa schimbi pe casa nedospita sau pe mahorca un briceag, un ceas sau un brici, te puteai trezi foarte usor fara patura, fara ranita sau caciula, iar unii fara viata. Cei cazuti de foame sau de oboseala, de slabiciune sau de boala, si nu se mai ridicau dupa cateva lovituri cu patul pustii, erau impuscati pe loc-, isi incepe povestea veteranul de razboi.

Sibienii

Teodor Neagu trage adanc aer in piept, dupa care continua. -Noi, sibienii, eram rasfirati in convoi si, fiind mai la urma, i-am putut vedea pe romanii care au trecut cu cateva zile inaintea noastra si care acum erau morti pe marginea santului. In timpul drumului am incercat sa ne grupam dupa cunostinte, dupa neamuri, dupa locuri de provenienta. Asa l-am intalnit pe fratele meu Augustin cu o falca mutilata de un glont, pe consatenii mei din Ghijasa de Jos: Aurel Novac a lu* Toader, Toader Bucur a lu* Gligoru lu* Isaie, Ion Tarziu a lu* Macau, Iacob Benchea a lu* Fratila. Impreuna cu ei mai erau Isaia Hociota din Saliste, Hans Figuli, baiatul cofetarului din Medias, Johan Low din Hosman, Ioan Barbu din Sadu si altii pe care, daca mai traiesc, ii rog sa ma ierte ca nu le-am pomenit numele. Bucuria revederii a fost mare. Tocmai ajunsesem la Volga-, isi aminteste Neagu.

Chinuiti de foame

Dupa ce au primit de mancare – prima data in mod organizat – o bucata de paine, un peste sarat si o lingura de zahar, au fost dusi cu bacul o zi intreaga, pana la niste grajduri, unde au poposit cateva zile. In saivanele acelea dormeau pe paie, fara foc, unul langa altul, ca mai apoi sa vina altii, mult mai multi, care se asezau peste ei, multi din cei de acolo murind sufocati sau striviti. Foamea i-a manat pe unii dintre ei pe un rau in sus – Viasma – unde era un abator de vite si de unde se aruncau in vad maruntaie, prinse, mai apoi, in gheata. -Am dat navala, dar gheata s-a spart. Unii au murit inecati, altii de frig, dupa ce i-am scos din apa. De frig, am facut focuri in interiorul grajdurilor, dar din cauza inghesuielii teribile, saivanele au luat foc, multi dintre cei prinsi de flacari au murit arsi sau inecati de fum-, spune Neagu.

Trenul mortii

Cei care au scapat teferi din aceasta incercare au fost numarati si organizati in grupe mai mici. Li s-a dat ceva hrana rece, dupa care au fost manati spre o gara aflata la aproximativ 30 de km. Sibienii au plecat printre ultimii, pentru ca se promiteau camioane, dar nu a mai venit nici un camion. Au fost imbarcati in vagoane. Cate 100 de oameni intr-un vagon. -Dormeam pe paturi din scanduri, asezate pe doua nivele, prevazute cu gauri la mijloc pentru necesitati. Alimentele – paine, peste, zahar -, ceva apa, ne erau servite de catre doi prizonieri pe o foaie de cort. Pestele sarat si painea uscata cereau apa, dar aceasta era foarte greu de gasit si in garile mari. In plus, pana la vagon era deja inghetata, cauzandu-le la multi diaree si apoi moartea. Asa a murit, din vagon cu mine, serg. TR Tiberiu Racuciu, din Saliste-, ofteaza batranul.

Cadavre stivuite ca lemnele

Pe fata brazdata de puterea timpului, am putut citi durerea. Pentru Teodor Neagu, amintirile sunt atat de proaspete, incat ai zice ca razboiul s-ar fi incheiat de-abia ieri. -Nici nu murise inca, iar cei din jur trageau hainele de pe el. Degeaba striga el ca va muri de frig, pentru ca nu-l mai baga nimeni in seama, stiindu-se ca va muri oricum. Care murea era dus intr-un vagon din spatele trenului si trantit acolo. Paduchii, diareea, dizenteria ne sleiau de puteri si nu mai puteam lupta cu viata. Zilnic, mureau cate unu-doi, ajungandu-se la sfarsit ca mai multe vagoane sa fie pline de morti. Erau pline de cadavre stivuite, ca lemnele, unul peste altul-, marturiseste veteranul, cu lacrimi in ochi.

Prima baie

Dupa cateva saptamani, intr-un vagon sanitar, au fost dusi la baie. Li s-a dat fiecaruia cate o bucatica de sapun, iar hainele au fost duse la etuva. Dand de apa calda, mai multi au inceput sa bea apa pana au lesinat. Erau multi care nu aveau puterea sa se spele singuri, dar intrau in actiune sanitarele care ii frecau de mama focului. Drumul a fost lung si obositor. Uneori, trenul stationa prin gari zile si nopti intregi din lipsa locomotivelor care erau cuplate la trenurile ce mergeau pe front.

Frig napraznic

In 2 ianuarie 1943, au fost coborati intr-o gara, iar dupa un mars de 40 de km au ajuns la Lagarul de prizonieri 165 Talita, acolo unde au ramas pentru totdeauna mii de romani ingropati in gropi comune. -De la gara, printr-o padure care ni s-a parut nesfarsita, am ajuns in zona de carantina. Abia dupa trei saptamani am fost trecuti in zona mica – de lucru. Am locuit in niste baraci fara geamuri, fara usi, fara sobe si fara lemne, cu paturi pe trei nivele. Jos era cel mai frig. Dormeam pe scandura goala, inghesuiti unul in altul incat nu te puteai intoarce, fara paie, fara saltele, doar cu hainele de pe noi, in timp ce afara erau temperaturi intre -20 si -35 de grade Celsius-, povesteste Neagu.

Rapusi de boli

Zapada era mare, iar lemnele erau aduse din padure. Prea putini oameni mai puteau insa sa mearga dupa lemne, marea majoritate fiind slabiti si bolnavi. Pentru combaterea scorbutului, avitaminozei, distrofiei si altor boli, se facea la bucatarie ceai din cetina de brad pe care prizonierii erau obligati sa il bea. Cate o cana pe zi. Cei mai rau atinsi erau fumatorii. Acestia isi dadeau painea pe mahorca si, din cauza slabiciunii, diareea isi facea aparitia, apoi dizenteria si moartea. Zilnic mureau zeci de oameni si nu erau atatia sanatosi care sa sape gropile comune in care erau ingropati, la circa 2 km, intr-o padure.

La munca

Periodic, o comisie medicala facea trierea prizonierilor pe categorii. Cei mai puternici erau trimisi la categoria I. Urmau mai apoi categoria a II-a – apti de lucru, categoria a III-a, apti de lucru usor, in lagar. Restul, marea majoritate distrofici, erau tinuti in refacere in lagar. -Fratele meu Augustin s-a nimerit in brigada de tamplari a unui consatean, Traian Bucur. Cu ei am avut noroc pentru ca am putut repara baraca si n-am mai suferit de frig asa tare-, spune veteranul.

Politizarea

Dupa un timp, s-a construit in lagar un club cu biblioteca. -Aici am gasit mai multe carti si gazeta noastra <Graiul liber>. Se organizau, dupa metoda sovietica, intreceri in munca, cor de barbati, echipe de fluierasi sau de jocuri nationale. Toate acestea erau conduse de un comisar-instructor sovietic care stia bine limba romana. Dar nu prea au fost gasiti amatori-, zambeste amar fostul militar.

Hotii in lagar

Foamea si frigul erau groaznice. Au aparut bande de talhari care ii atacau pe cei care aduceau de la bucatarie butoiul cu mancare si painea. Uneori pagubele erau foarte mari pentru ca se varsa butoiul si se risipeau painile pe jos, facandu-se praf. Au fost formate echipe de securitate formate din prizonieri, iar cei prinsi erau pedepsiti cu efectuarea muncilor degradante din lagar.

-Se murea cu sutele-

-In aprilie, m-am imbolnavit. In timpul asta, fratele meu a fost dus la infirmerie cu picioarele degerate. In plus, era slabit rau, pentru ca nu putea sa manance din cauza ranilor de la maxilar. Cand m-am facut bine, l-am cautat, dar nu l-am mai gasit, insa nici pe lista mortilor nu aparea. Abia atunci incepuse o oarecare organizare a evidentei celor morti. In lunile de iarna se murea cu sutele. Erau dusi cu saniile ca pe coceni si ingropati in gropi comune peste care se turna var. Nimeni nu stia precis cine a fost ingropat si in ce groapa. Intr-o zi din aprilie, secretarul spitalului – unul Giurgiu din Poplaca – mi-a spus ca in ziua aceea au murit doar 40 de prizonieri.

Intors acasa

Foarte multi din cei care am fost dusi acolo nu au scapat cu viata. Unii s-au intors acasa abia peste cativa ani. -Cazan Ion, din Daia, si Dadirlat, din Saliste, au venit acasa dupa 15 ani. Printre cei care au trecut prin aceste chinuri si au scapat cu viata ma numar si eu: sergent major TR Neagu Teodor – Regimentul 90 infanterie Sibiu, compania aruncatoare de mine 120 mm, divizia 18.-

Ultima dorinta

Ultima dorinta a lui Teodor Neagu, inainte de a muri, este sa fie inaintat in grad. Pe front a fost sergent major TR, iar in prezent poseda gradul de plutonier adjutant principal TR (r). Intentiile sale sunt pe deplin justificate, cu atat mai mult cu cat se numara printre putinii supravietuitori, in viata, ai celui de-al doilea razboi mondial. In plus, din familia Neagu, toti cei trei baieti au fost pe front. Cel mai mic a murit in lagarul 165 din URSS. Fratii Neagu au fost decorati cu -Serviciu Credincios, cu spade, clasa a III-a- si -Barbatie si Credinta-, clasa a III-a. Veteranul a tinut sa precizeze ca, inainte de plecarea la lupta, a incercat sa intre la scoala de ofiteri, dar n-a fost primit pentru ca avea vedere slaba la ochiul drept. -Acest lucru nu m-a impiedicat sa merg pe front pana la sfarsit si sa fiu cel mai bun instructor de tragere din compania aruncatorilor de 120 mm-, marturiseste Neagu.

Flori de jertfa

In memoria celor care au murit in lagarele de prizonieri din URSS, acum 60 de ani, a acelora care au murit de sute de ori si au inviat mereu pe golgota Stalingradului si a luptelor de la Cotul Donului:

-Rau e, Doamne, prin straini

Ca descult prin maracini,

Rau e, Doamne, la dusmani

Ca descult prin bolovani.

Sunt flamand si frigu-i mare,

Nu ma lasa, maresale,

Ca n-am tata sa ma cate

Mama-i slaba, nu mai poate-.

Viata agitata

Teodor Neagu s-a nascut in 28 februarie 1920, intr-o familie de oameni modesti, in Ghijasa de Jos, comuna Nocrich. A urmat cursurile Liceului Industrial Textil din Cisnadie, dupa care s-a angajat la firma -Vasia Vasilescu- (IRTI) din Medias. S-a inscris apoi la Scoala Militara de Infanterie Fagaras, pentru ca la scurt timp dupa aceea sa fie incorporat si trimis in prima linie a frontului. A luptat la Cotul Donului, in cadrul Batalionului de mars. Din pacate, n-a savarsit prea multe fapte de vitejie, pentru ca a cazut prizonier, impreuna cu sute de camarazi, si incarcerat in Lagarul 165 Gorki, apoi 241/1 Sevastopol. A fost repatriat in 1945, dupa care a ales lupta sindicala. A fost, o buna bucata de vreme, secretarul Sindicatelor Muncitoresti din Cisnadie, avand sa lucreze ca tehnician principal la Uzinele Textile Cisnadie. Apoi a fost diriginte de santier la Intreprinderea Judeteana de Gospodarie Comunala Sibiu. In prezent, este pensionar. Mult timp a fost si colaborator la Asociatia Veteranilor de Razboi Sibiu, de unde s-a retras in linistea gradinii sale din Cisnadie. -Acum, am devenit stapanul buruienilor-, glumeste Neagu, in nota optimismului sau debordant.