Nanesti – un sat ucis de ape

Am crescut si copilarit in Nanesti, satul dintre ape. Ii stiu toate ulitele, ogoarele, cuhalmul – padurea de salcie si mlaja de pe malul Siretului unde se adaposteau, din cand in cand, caprioarele si bursucii -, ii cunosc oamenii. Aceiasi, dintotdeauna – cu maini noduroase si fete chinuite de colbul campiei strabatute de ciulini aspri. E locul unde Putna si Ramnicul au gasit de cuviinta sa-si lase obolul de ape in Siret. Pentru prima data insa de nu se stie cand, locul acesta, care poarta numele boierului Nanescu, a fost cumplit lovit de ape. Asta o stie acum o tara intreaga, si ceea ce a parut initial o tragedie s-a transformat, prin repetare, intr-un fapt banal pentru multi dintre aceia care nu sunt implicati, in nici un fel, in eveniment.

Am privit siderat reportajele televizate, imediat dupa ce puhoiul a lovit tinutul vrancenesc, iar uluirea mea a crescut atunci cand acestea prezentau, intr-o etapa initiala, mai mult problema anticipatelor si nu pe aceea a oamenilor disperati, ramasi goi, in mijlocul apelor.

Va voi spune mai departe o poveste reala, asa cum s-a derulat ea, pas cu pas, in sase ore – cifra nefasta! – pe teritoriul satului copilariei si adolescentei mele – Nanesti. Marturisesc, eu nu am nici chibzuinta unora de a se feri de accidente, nici posibilitatea ministrilor de a privi lumea de la inaltimea elicopterului in zbor; de aceea, poate, m-am comportat asa cum se va vedea in continuare.

Plecarea

Cand am vazut ce se intampla, am actionat de unul singur, alergand prin Focsani dupa o pereche de cizme si o barca pneumatica. N-am gasit decat pe cele dintai, dar foarte bune, caci erau cizme inalte, tip short, cu bretele. Aveau insa un defect: erau foarte grele. Le-am cumparat: 1.380.000 de lei! Am scos din putinii bani primiti pe concediul de vara – caci functionez ca profesor intr-o margine a Focsanilor! – o suma bunicica si am luat alimente, apa pentru a le duce consatenilor, despre care aflasem ca sunt cazati la Vulturu – o comuna invecinata cu a noastra – si ca sufera de foame, intrucat autoritatile, luate prin surprindere de evenimente – dar cand au fost ele, vreodata, bine pregatite si prompte? -, nu pot satisface necesarul de hrana. Gestul meu? O picatura de apa in ocean, dar cel putin aveam constiinta impacata ca facusem tot ceea ce imi statuse mie in puteri.

Am 40 de ani si de-abia acum am reusit sa-mi cumpar o masina, una nemteasca, foarte buna. Cu bani imprumutati din banca si neasigurata. Ea m-a purtat printre ape pana la intrarea in satul meu drag. Carnet de sofer nu am, asa ca am apelat la un vecin de bloc sa ma duca la destinatie. Om saritor, acesta n-a zis nu. Il cheama Sarbu.

Drumul spre infern

Pe drum, apocalipsa: cai care sareau din lanurile de porumb in mijlocul soselei, vaci turmentate de viitura, caini plini de noroi si oameni nedormiti, flamanzi, chinuiti de gandul distrugerii propriilor vieti. Pe deasupra noastra elicoptere, prezidentiale sau nu. Trecem de Calienii Noi si ajungem la paraul Leica. De acolo nu se mai poate inainta, caci, ni se zice, e apa pana la brau, poate chiar mai sus. Intreb cativa deputati din Alianta, cu celularele urland intruna, de ce nu functioneaza barcile militarilor, de ce stau la tarm si nu ne duc si pe noi in sat, caci in cateva ore s-au strans zeci de oameni care vor sa ajunga la cei ramasi in sat. Ni se replica scurt, ca asa e ordinul si cu asta basta. Aflu ca prin sat, paradoxal, soseaua, care este mai inalta decat locul unde sunt amplasate casele, nu este inundata. Asta imi da sperante. Ma apropii de un militar si incerc sa-l mituiesc cu bani, tigari, dar fara rezultat, caci nu vrea sa ma treaca dincolo de apa, adica pret de vreo doi kilometri, o apa care acopera cam la un metru si ceva soseaua ce leaga Nanestii de Calienii Noi.

Speranta imi revine cand il vad pe primarul Nanestiului, dl Nicusor, care trece cu un camion urias de la Protectia Civila. Imi fac ganduri ca eu si alti cativa nanesteni vom fi trecuti de ape. Nici pomeneala! Primarul abia daca ne vede. El coboara rapid pentru a invita o cucoana, inteleg o buna cunostinta de-a sa – sa ia loc in camionul mastodont si sa plece. In spate, doar cameramani si vreo trei insi de la nu stiu ce fundatie de binefacere care aduc, cica, alimente. Totul trebuie filmat si aratat, ca se face ceva si la Nanesti. Noi, ceilalti, ramanem cu buzele umflate. Mai sunt cu un prieten din copilarie, Nelu Stirbet, care cu numai cateva saptamani in urma isi pierduse tanara sora, bolnava de cancer. Il intreb: ce facem, Nelule, am ajuns pana aici, ca sa ne intoarcem? Ma priveste cu ochii pierduti si-mi spune ca trebuie sa ajunga acasa, pentru a-si lua acte importante de acolo. Atunci, ii propun o nebunie: sa mergem pe acolo pe unde nimeni nu o face, adica pe digul dintre ape, care duce spre Maluri, o localitate amplasata cu mult in spatele Nanestiului, iar de acolo, prin camp, printre lanurile de porumb si floarea-soarelui, catre casa.

Credeti ca nu exista Dumnezeu? Va inselati! In timp ce vorbeam, vedem un batran cu bicicleta venind pe dig. Ii ies in intampinare si-l intreb daca se poate merge spre Nanesti ocolind catre Maluri, pe camp. Imi da cele mai ferme asigurari ca se poate, ca pamantul e uscat ca in palma. Si eu, si Nelu il privim cu neincredere, dar pornim impreuna cu un alt nanestean. Ei merg in fata, mai repede, caci nu au cizmele greoaie care ma sufoca pe mine, de la un timp incoace. Sunt cizme uriase, pana la brau si incheiate cu siret. A iesit, de minute bune, soarele arzator. Apa care o car cu mine este din ce in ce mai grea. Imi vine sa arunc sticla, dar setea ma impiedica s-o fac. Din urma apare mosul, sprintar, pe bicicleta. Trece pe langa noi cu viteza, pentru anii lui, si ne ureaza noroc. Mai departe, il vedem oprindu-se. Sta de vorba cu un alt mos. Cand ajungem si noi in dreptul lor, amandoi ne sfatuiesc pe unde sa mergem. Coboram digul, caci apele din partea stanga au disparut. Eu nu mai pot. Cizmele storc apa din mine. Strig la Nelu si-l rog sa ma astepte. Ma eliberez din chingile de foc si merg in ciorapi, calcand iarba moale si uscata de pe o miriste. In stanga, lanuri de floarea-soarelui, in dreapta, doar porumbul, si undeva departe, apa susurand neprietenoasa. Mergem in draci, ore in sir. Celularele noastre incep sa zbarnaie. E un loc unde avem semnal si putem transmite cu intrerupere ceva mesaje. Apoi, tacere sinistra. Vorbim intre noi, imbarbatandu-ne. Avem puterea sa facem si glume, desi numai de ele nu ne arde noua acum. Ajungem, intr-un tarziu, in marginea satului. I se zice Crov. Aici, apa inca nu ajunsese. Curtile sunt uscate, dar oamenii au obrajii plansi. Ne despartim. Fiecare se indreapta spre casa lui. Am trei kilometri de mers. Imi pun cizmele, dar, in acelasi moment, vad un tractor. Parca trimis de Dumnezeu. Iar tractorul este al lui Tinel, pe care-l stiu! Il rog sa ma duca pana acasa. Ma priveste ca fiind venit dintr-o alta lume. Imi spune ca la SMA, acolo unde avem noi casa, e dezastru. Ma incapatanez sa cred ca nu este asa. Cedeaza insistentelor si ma duce catre casa. Pe drumul scolii, apa este pana la genunchi, in schimb, cand ajungem la sosea, vedem ca este uscata. Tractorul parcurge usor cei trei kilometri, trecand de drumul spre Namoloasa, acolo unde o femeie asteapta pe cineva intr-o barca. Pe stanga, santurile adanci de doi metri, pline ochi de apa. Il vad pe Costel, un prieten, care inoata vartos pana la casa scotand ceva presuri, covoare, cu mare dificultate.

In sfarsit, acasa!

Ajung, in sfarsit, acasa. Tractorul ma lasa cam la vreo 30 de metri si intru in apa pana la brau. Merg cu atentie. In jur, liniste sinistra, nimeni. Deschid poarta si ma indrept in spatele casei, acolo unde erau pasarile. Mai gasesc cateva zeci, flamande, insetate. De pe acoperisul cotetului ma latra cainele, caci m-a recunoscut. De bucurie, sare in apa, iar eu trebuie sa-l repun pe acoperis, lucru care-mi ia minute bune. Culeg din apa vreo 10 pui morti si-i dau cainelui sa-i manance, apoi construiesc din leturi o pluta pe care o bag in curtea puilor si pasarilor. Fac toate astea automat, plangand si vorbind inciudat cu o divinitate pe care n-o aud, n-o vad. De pe acoperisul casei ma miauna pisicii. Ma voi ocupa si de ei. Apoi intru in casa. Apa este pana la genunchi, acoperind totul. E imaginea prea grea ca sa nu pot plange. Plang, si din mine ies cele mai neortodoxe vorbe. Ajung la bucatarie. Acolo, frigiderul este inca in priza. Inlemnesc. Ma apropii cu precautie si, inchizand ochii, trag firul din priza. N-am murit! Inseamna ca cineva a intrerupt curentul. Aflu mai tarziu ca tata facuse acest lucru, scotand busoanele de la tablou. Privesc peretii casei, plini de tablouri. Unul dintre ele, intitulat -Pe ganduri-, apartinand pictorului Einhorn din Galati, ma indeamna sa-l iau. Il scot pe masina, Wartburgul tatei lasat in apa, si caut sa bat usile in cuie, caci am fortat obloanele la intrare. Am sentimentul sinistru ca bat cuie intr-un cosciug. Plang. Apoi ies, fara sa mai privesc in urma.

Drumul de intoarcere

Pe drum ma culege o masina care ma duce pana in cealalta parte a satului. Acolo cobor si o iau prin apa, vartos. Simt cum cizmele ma strang. Din fata vad, la un moment dat, o masina care nu e nici amfibie, nici camion si nici tractor. Este un Jeep urias. Recunosc masina lui Oprisan. Omul sta degajat, pe scaunul din fata. Ma saluta. Ce situatie! Cu numai ceva timp in urma, lansam la Focsani cu atata tam-tam romanul -Baronul-! Iata, acum, ma intalnesc fata in fata cu cel caruia i se zice astfel. Nu pot sa nu zambesc amar; baronul tot baron, in Jeep, iar eu in apa pana la brau, cu tabloul in ulei al lui Einhorn. Ajung la un dig de serviciu si urc pana la digul cel mare. Rasuflu usurat, caci de aici incolo nu mai am decat aproximativ un kilometru pana la podul izbavitor. Celularul imi zbarnaie. Sunt parintii care vor sa afle amanunte. Abia rasufland, caci in total am facut cam 25 de kilometri inconjurand satul prin camp, cu cizmele din ce in ce mai grele, dau informatiile necesare. Apoi, telefonul se intrerupe brusc. Nu pricep ce se intampla. In fata mea, cam la o suta de metri, observ un batran, care pana atunci mergea linistit, cum incepe sa fuga, dupa propriile-i puteri. Privesc instinctiv in dreapta si incremenesc. La orizont, un zid urias alb se pravaleste in directia mea ca un tavalug. Rationez: asta nu poate fi decat Siretul care a scapat cu multa apa din cauza barajului de la Calimanesti! Fac un efort necontrolat si-mi provoc o intindere musculara la piciorul stang, ce ma culca instantaneu la pamant. Valul de abur alb vine razant cu apa Siretului, care pana mai adineauri curgea, oarecum, linistita. Vad inca o data batranul din fata mea alergand si iau, brusc, o hotarare: imi arunc harnasamentul cu cizme de pe mine si, cu un efort supraomenesc, o rup la fuga. Durerea din pulpa ma ucide, dar eu alerg tinand tabloul in mana dreapta. Mai sunt doar 600 de metri. Atat de putin pana la pod. Fac semne disperate militarilor de pe pod, dar nici unul nu iese in intampinarea mea.

Dupa un timp scurt, totul se elucideaza: ceea ce fusese in ochii mei un val urias se dovedi a fi un fel de perdea de abur, din cauza ploii care avea sa inceapa cazand din niste nori grei, negri. Nu mai alerg. Asez in dreapta tabloul cu pictura spre mine, in vreme ce ploaia ma bate cu stropi mari si reci. Ajung, in sfarsit, la pod cu picioarele zdrelite si in ciorapi. Odiseea amara a luat sfarsit abia dupa ce in Vulturu am putut lasa din putinul meu, cateva paini si conserve, satenilor mei, dar mai mult decat toate, informatii despre casele lor, despre ulitele vazute si despre animalele care inca mai traiau…