O decizie a CEDO ne obligă să ne luam gândul de la pedepsirea torționarilor comuniști

Declanșată, cu surle și trâmbițe, încă din vara anului trecut, „vânătoarea de torționari” în care s-au amestecat de-a valma, atât specialiștii de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) cât și Procurorii de la Parchetul General se dovedește a fi doar un penibil foc de paie care se va stinge de la sine, o nouă reprize de „heirupism” justițiar care se va încheia penibil, fără nici un fel de rezultate concrete. Mai mult decât atât, din cauza acestui joc „de-a uite legea, nu e legea”, autoritățile române s-ar putea trezi în situația de a fi amendate de către  Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) exact din cauză că nu a știut cum să procedeze în cazul foștilor „torționari”.

„Aflarea în treabă”

Pe la începutul anilor 90, neuitatul Petre Țuțea a vorbit, atâta cât a mai apucat să vorbească, despre  defectele noastre, pe care noi, cei care ne considerăm cei mai frumoși, cei mai deștepți și „cei mai cei…” nu le-am recunoaște nici în ruptul capului. Iar printre acestea, bătrânul înțelept pomenea și „aflarea în treabă la români”. Din păcate pentru noi, avea, și de astă dată, dreptate: românii se pricep, de minune să facă câte ceva fără ca în realitate să facă ceva. Sună ciudat, sună îmbârligat dar haideți să ne uităm un pic mai atent în jurul nostru și chiar asta vom vedea: noi oamenii de rând, exact ca pe vremea comuniștilor, „ne facem” că muncim, iar „ăia” se fac că ne plătesc. În același timp, guvernanții „se fac” că guvernează, politicienii fac ce fac și ne demonstrează, și ei, că nu fac nimic. În paralel, diverse institute, cu nume care mai de care mai pompoase se „fac”că au o activitate deosebit de complexă în timp ce, și ele, „fac” tot nimic, dar pe foarte mulți bani. Exact asta a „făcut”, ptiu drace, și IICCMER-ul care s-a apucat să se războiască din greu cu „torționarii”, unele dintre cele mai oribile unelte ale fostului regim comunist. Inițial, specialiștii de la IICCMER l-au scos la iveală pe Alexandru Vișinescu, „fiara” de la pușcăria politică Râmnicu Sărat. După el a urmat Ion Ficioru, marele „tartor” al Coloniei de Muncă de la Periprava, ambii acuzați că ar fi provocat moartea a peste o sută de deținuți politici. Ulterior specialiștii IICCMER s-au lăudat că mai au „pe țeavă” încă 35 de torționari pe care i-au identificat și-i vor da și pe ei pe mâna justiției. Justiția, care trebuie să demonstreze că „face” și ea ceva în aceste cazuri i-a preluat pe cei doi torționari pe care a și început să-i audieze. Inițial IICCMER l-a acuzat pe Vișinescu de comiterea infracțiunii de omor deosebit de grav, iar pe Ficioru de „genocid”. Inițial, dosarele lor au fost preluate de Parchetul militar care, în scurt timp, și-a declinat competența în favoarea Parchetului General. Generos, și dornic să demonstreze că „face” cu adevărat ceva, Parchetul de pe lângă instanța supremă le-a schimbat încadrarea juridică a ambilor torționari în „genocid”. Ei bine, lumea a fost în extaz, iar presa nu a ostenit nici un moment să ne reamintească faptul că tot pentru genocid au fost condamnați și soții Ceaușescu. Fapt care ar fi urmat să inducă în mintea publicului că nici torționarii nu vor avea o soartă prea bună. Iar în săptămânile care au urmat, „torționarii” au făcut deliciul televiziunilor care ni i-au prezentat, în oribila lor jigodenia. Poate că, totuși, ar fi trebuit să ne punem niște semne de întrebare în momentul în care Antenele păstorite de Dan „Felix” Voiculescu, fostul turnător al securității, au început să plângă, cu „lacrimi de crocodil” pe umerii foștilor deținuți politici. Dar nimănui ni i-a atras atenția această „nuanță”, iar toată lumea a fost încântată că iată, după decenii de opresiune, li se face, în sfârșit, dreptate foștilor deținuți politici. Dar nimeni nu s-a gândit să se uite ce se întâmplă pe lângă noi, prin „ograda” justiției comunitare.  Așadar ce decizii a dat deja Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

La război, ca la război!

În ciuda valului de entuziasm cu care opinia publică a primit vestea anchetării torționarilor Vișinescu și Ficior, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat, cu câțiva ani în urmă o hotărâre care, prin motivarea ei juridică ne va obliga să ne luăm gândul de la orice posibilitate de a mai pedepsi, vreodată, fiarele cu chip de om din fostele pușcării comuniste. Concret, este vorba despre hotărârea nr. 36376/04 din 24 iulie 2008, pronunțată de instanța internațională în ceea ce evidențele CEDO menționează sub numele „Cauza Kononov împotriva Letoniei”. Este vorba despre un episod petrecut, cândva, în cel de al doilea Război Mondial care, cel puțin aparent, nu are nici o legătură cu Vișinescu și Ficioru și cu nici un alt „torționar” din pușcăriile politice românești. Iată despre ce este vorba.  Din textul deciziei pronunțate de CEDO rezultă că „În ziua de 27 mai 1944, un comando de partizani roșii, conduși de acel Kononov, înarmați și purtând uniforme de soldați germani, au pătruns în satul Mazie Bati, unde anumiți locuitori erau bănuiți că anterior ar fi trădat și ar fi predat nemților un alt grup de partizani roșii. Oamenii reclamantului au ocupat șase case pe care le-au percheziționat. După ce au găsit în fiecare din aceste case puști și grenade puse la dispoziție de administrația militară germană, partizanii i-au executat pe cei șase capi ai familiilor vizate. Apoi au incendiat două case cu dependințele lor, și patru persoane încă vii au pierit în flăcări. În total, atunci au fost uciși nouă săteni: șase bărbați și trei femei. Reclamantul a fost condamnat în 2004 pentru crime de război, la o pedeapsă cu închisoare de un an și opt luni”. Inițial justiția locală i-a respins recursul pe care Kononov, ajuns deja la o vârstă foarte înaintată, l-a înaintat împotriva condamnării la pușcărie. Ei bine, magistrații instanței europene s-au concentrat asupra unui aspect juridic cu totul neașteptat. ?ê?£i anume, „dacă, la data de 27 mai 1944, acțiunile reclamantului Kononov constituiau infracțiuni definite cu suficientă accesibilitate și previzibilitate de dreptul național sau internațional. Reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea, în temeiul vechiului Cod penal leton privind crimele de război. Chiar dacă el conținea o enumerare sumară a actelor reprimate, făcea trimitere în mod direct la actele normative convenționale pertinente pentru definirea precisă a amintitelor acte. Condamnarea în litigiu era, în concluzie, fondată mai curând pe dreptul internațional, decât pe dreptul intern. În hotărârea sa, menținută în recursul în casare, camera pentru cauze penale a Curții Supreme letone a calificat actele reclamantului din perspectiva a trei texte convenționale internaționale, dintre care numai Convenția de la Haga exista și era în vigoare la momentul faptelor incriminate. Cu privire la celelalte două, acestea au fost elaborate ulterior faptelor în litigiu și nu conțin nicio altă clauză care să le acorde în vreun fel de forță retroactivă. În concluzie, atunci când legea penală națională trimite la dreptul internațional pentru definirea unei infracțiuni, dispoziția internă și dispoziția internațională formează, în sens material, o singură și unică normă penală acoperită de garanțiile art. 7 alin. (1) din Convenție. Prin urmare, acest articol se opune aplicării retroactive a unui tratat internațional pentru a califica un act sau o omisiune criminală. Nici U.R.S.S. nici Letonia nu figurau printre semnatarele Convenției de la Haga din 1907. Rezultă că, în conformitate cu clauza de participare generală, conținută în art. 2, acest text nu era formal aplicabil în conflictul armat în cauză. In același timp, aceste principii erau deja larg recunoscute la sfârșitul secolului al XlX-lea și nu există nicio rațiune în temeiul căreia să ne îndoim de natura lor universală la mijlocul secolului XX, în timpul celui de-al doilea război mondial. În concluzie, Curtea a hotărât că noțiunea de drept înscrisă în art. 7 alin. (1) din Convenție vizează în principiu dreptul scris precum și dreptul nescris. Față de acestea, conținutul material al regulamentului anexat Convenției de la Haga din 1907 era aplicabil faptelor în litigiu”. În acest  Curtea europeană „prezumă faptul că reclamantul, în calitate de militar, trebuia să cunoască aceste reguli. Or, ea, Curtea,  trebuie să hotărască dacă exista o bază juridică plauzibilă pentru a-l condamna pentru o crimă de război și dacă la epoca faptelor cel în cauză putea în mod rezonabil să prevadă că se făcea vinovat de o astfel de crimă. La 27 mai 1944, un comando de partizani roșii, conduși de reclamant, înarmați și purtând uniforme de soldați germani, au pătruns în satul Mazie Bati și au ucis nouă săteni: șase bărbați și trei femei. Deciziile instanțelor naționale nu oferă aproape nicio informație în ceea ce privește implicarea personală directă a reclamantului în evenimentele din Mazie Bati. Chiar dacă a fost inițial inculpat pentru omor, precum și pentru torturi aplicate sătenilor, el a fost apoi achitat cu privire la aceste fapte. Având în vedere principiul prezumției de nevinovăție, consacrat prin art. 6 alin. (2) din Convenție, Curtea admite că reclamantul nu a comis vreodată actele în cauză. În aceste împrejurări, singurul fapt reproșat în mod real reclamantului era acela de a fi condus comando-ul care a efectuat operațiunea militară punitivă din 27 mai 1944. Prin urmare, trebuie cercetat dacă această operațiune putea ca atare, în mod rezonabil, să fie considerată ca fiind contrară legilor și cutumelor războiului, codificate de Convenția de la Haga din 1907. Curtea trebuie să țină seama, în primul rând, de condițiile care existau în 1944 în regiunea Mazie Bati și, în al doilea rând, de comportamentul sătenilor uciși de comando-ul reclamantului. Cu privire la contextul general al evenimentelor, acestea nu au avut loc într-o situație de luptă. Cu toate acestea, localitatea în cauză și toate regiunile din împrejurimi au fost afectate de ostilitățile războiului. Referitor la cele nouă victime ale comando-ului, situația celor șase bărbați trebuie examinată separat de cea a celor trei femei care au pierit în incidentul în cauză. În ceea ce privește bărbații, aceștia primiseră arme și grenade de la administrația militară germană, în februarie 1944, deci cu aproximativ trei luni înainte de evenimentele în litigiu, spre a-i recompensa fiindcă au informat-o că un grup de partizani roșii se refugiase într-un hambar. Mai mult, sătenii din Mazie Bati făceau în mod regulat gărzi nocturne. Prin urmare, reclamantul și alți partizani roșii îi puteau considera în mod legitim pe acești țărani ca fiind colaboratori ai armatei germane. Astfel, cei șase bărbați uciși la 27 mai 1944 nu puteau fi considerați în mod rezonabil ca fiind civili. În această privință, regulamentul-anexă la Convenția de la Haga din 1907 nu definește noțiunile de persoană civilă sau de populație civilă. Nimic nu demonstrează că, în înțelesul dreptului războiului, așa cum era acesta în 1944, orice persoană care nu întrunea condițiile formale spre a fi calificată drept combatant, trebuia în mod automat să fie considerată în categoria civililor, cu toate garanțiile care decurgeau din aceasta. De altfel, operațiunea din 27 mai 1944 a îmbrăcat un caracter selectiv. Într-adevăr, din dosar reiese în mod clar faptul că partizanii roșii nu au avut niciodată intenția de a ataca satul Mazie Bati ca atare. Operațiunea în litigiu era îndreptată împotriva a șase oameni foarte precis identificați, bănuiți de o foarte strânsă colaborare cu ocupantul nazist”. Ei bine, la final magistrații CEDO au apreciat că „la 27 mai 1944, reclamantul nu putea să prevadă în mod rezonabil că actele sale constituiau o crimă de război în sensul lui jus in bello de la acea vreme; în dreptul internațional nu exista nicio bază juridică plauzibilă pentru a-l condamna pentru o astfel de crimă. Presupunând totuși că reclamantul ar fi comis una sau mai multe infracțiuni de drept comun, pedepsite de dreptul intern, acestea, prin efectul prescripției, nu mai sunt pedepsibile după trecerea unui interval mare de timp; rezultă că dreptul național nu mai putea servi ca temei al condamnării acestuia. Chiar dacă condamnarea reclamantului ar fi fost întemeiată pe dreptul intern, termenul de prescripție prevăzut de legea aplicabilă evenimentelor din 27 mai 1944 era depășit din 1954.” Iar concluzia, luată cu patru voturi pentru și trei contra, i-a fost favorabilă lui Kononov, care a și primit 30.000 de euro pentru „prejudiciu moral”.

Ce se întâmplă cu „ai noștri”?

Deși nu seamănă în esența lor, cazurile lui Vișinescu și Ficior au totuși, ceva, în comun cu cel soluționat la CEDO. Ei au fost comandanți de penitenciare, pentru diverse perioade de timp, până la mijlocul anilor 60. În acea perioadă, codul penal în vigoare ere cel din anul 1948, în care infracțiunea de genocid nu exista. Această infracțiune a fost introdusă de abia în Codul penal din 1968. Așadar la vremea când deținuții politici mureau în pușcăriile comuniste, foștii comandanți nu aveau cum să fie condamnați pentru o faptă care nu era prevăzută în legea care funcționa în acea perioadă. În plus ei numai pot fi acuzați nici pentru omor deosebit de grav, pentru că, în cei aproape 50 de ani trecuți de atunci, orice instanță ar constata că „fapta, indiferent cât de gravă ar fi ea, s-a prescris de foarte multă vreme. Astfel se face că, indiferent ce ar decide justiția românească, ei au mari șanse de a li se da dreptate în instanțele europene. Ce ironie a sorții: foștii torționari care, o viață întreagă au luptat contra capitalismului vor fi scoși basma curată exact de către justiția occidentală. Indiferent dacă ne place istoria are și ea umorul ei, care nu ține cont, absolut deloc de dorințele noastre.

Vasile Surcel