Guvernările României post-decembriste: un sfert de veac de jafuri și hoții

Politicienii care s-au perindat la cârma României post-decembriste au invocat, aproape fără nici o excepție, „greaua moștenire” economică pe care au primit-o de la predecesorii lor. În 1990, la scurt timp după răsturnarea lui Ceaușescu, toți FSN-iștii adunați în jurul lui Ion Iliescu și-au justificat neputința prin faptul că regimul comunist ar fi secătuit biata țărișoară pe care ei aveau să o conducă pe „drumul cel bun”. ?ê?£i au tot condus-o până în anul 1996, când abia venită la putere, Convenția Democratică din România, și abulicul Emil Constantinescu și-au început guvernarea vorbind, bineînțeles tot despre „greaua moștenire”, primită de astă dată de la regimul Iliescu. O „moștenire” dramatică pe care și CDR-iștii promiteau că o vor redresa aplicând, ferm, principiile capitalismului și ale „economiei de piață”. Principii pe care le-au tot „aplicat” călcând în străchini până când l-au readus pe Iliescu la Palatul Cotroceni. ?ê?£i tot așa s-au petrecut lucrurile, an după an și legislatură după legislatură când politrucii care s-au rotit periodic la butoanele puterii ne-au promis „marea cu sarea” iar de fiecare dată noi toți și România însăși, ne-am ales, până la urmă cu „praful de pe tobă”. Iar toți cei aproape 25 de ani de la dispariția lui Ceaușescu și a epocii lui „de Aur” au fost doar un lung lanț de de furturi și hoții travestite sub masca unor „afaceri onorabile”.

Unde-i „Averea PCR”?

Ianuarie 1990: la doar câteva săptămâni după execuția soților, în România nu se restabilise, nici pe departe pacea socială. Bucureștiul, la fel ca și restul țării erau asaltate, aproape zilnic, de hoarde compacte de „proletari” instigați de FSN-ul lui Iliescu, hoarde care, atunci când nu se lăudau în gura mare că „Noi muncim, nu gândim“, zbierau isteric „Nu ne vindem țara!”. Dar, cu siguranță că nici unul dintre acei nefericiți nu aveau de unde să știe că, nimeni nu ar fi avut cum să o vândă: cu asta se ocupa deja puterea nou instalată la cârma țării. „Vidul“ de autoritate rămas în urma prăbușirii regimului comunist fusese ocupat, rapid, de Frontul Salvării Naționale, care se mândrea, ori de câte ori avea ocazia, că este cea mai pură „emanație” a Revoluției din decembrie ‘89. La un moment dat, pe 12 ianuarie 1990, sub presiunea străzii, FSN a emis un decret care scotea PCR în afara legii. A doua zi, decretul respectiv a fost anulat sub motiv că era chipurile antidemocratic. Dar toată această prosteală cu „uite PCR-ul, nu e PCR-ul” a fost doar un banal „joc de glezne” menit să mascheze alte decizii, cu adevărat importante. O săptămână mai târziu, Consiliul Frontului Salvării Naționale a luat, discret, aproape fără știința opiniei publice, o măsură legislativă cu adevărat importantă de care nu-și mai amintesc decât istoricii care studiază acea perioadă tulbure: „Decretul-Lege nr. 30/18.01. 1990“. Aparent, acesta nu era decât o înșiruire de vorbe și cifre care citite ca atare, nu spun mare lucru. Adevărata lor semnificație rezultă din numele complet al uitatului act oficial: „Decretul-Lege nr. 30/18.01. 1990 privitor la trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului Partid Comunist Român”. Era un titlu frumos care suna foarte „anticomunist” și lăsa naivilor speranța că averea PCR se va reîntoarce la „popor”, unicul și adevăratul ei stăpân. Dorinsd să adoarmă vigilența publicului prostit cu poveștile despre cântarele de aur găsite în Palatul din Primăverii, acel perfid Decret-Lege spunea, în deschiderea sa: „Cadourile și trofeele primite din țară și din străinătate, existente în depozite, palate și vile, vor fi inventariate împreună cu Ministerul Culturii. Obiectele de valoare muzeistică, istorică, de artă și cinegetice vor fi preluate de Ministerul Culturii și vor fi introduse în patrimoniul național. Restul cadourilor și trofeelor vor fi valorificate de comerțul de stat. Ministerul Finanțelor, împreună cu ministerele interesate, va face reevaluarea cadourilor și trofeelor“. Peste doar câțiva ani, noi toți aveam să aflăm că, de fapt, „cadourile și trofeele” cu pricina nu erau decât niște flecuștețe aproape banale. Dar și că, adevărata „avere” a PCR, era constituită din nenumărate „fonduri fixe”, de fapt un imens patrimoniu imobiliar dar și economic, descris la larg în cele 14 „Anexe” ale „Decretului- Lege nr.30/1990”. De fapt, acele „Anexe” erau niște liste lungi care enumerau sute de „obiective” cu adevărat importante, de la sedii centrale sau locale ale organelor de partid, la tot soiul de întreprinderi speciale, cu „regim închis”. Plus sute de  apartamente de lux, vile de protocol, palate și case de vânătoare, răspândite prin toată țara. Toate la un loc alcătuiau „patrimoniul PCR“ despre care vorbea „Decretului- Lege nr.30/1990”. Atunci, FSN-ul promitea că „averea” PCR va reintra în stăpânirea „poporului”. De fapt, fiecare dintre cele câteva sute de „obiective” au fost repartizate, uneori fără nici o logică iar alte ori de-a dreptul la voia întâmplării unor ministere nou înființate care erau copiile fidele ale fostelor ministere comuniste. Cu timpul, o parte dintre acele ministere au fost rebotezate, împărțite și reîmpărțite, pentru ca mai apoi să dispară fără urmă, cu tot cu patrimoniul lor, provenit din „averea PCR”. Ulterior, o bună parte dintre „întreprinderile speciale, cu regim închis” s-au „privatizat”, de fapt au fost furate „cu acte în regulă” și au stat la baza averilor pe care „miliardarii de carton” ai vremurilor post-decembriste, l-au acumulat, practic peste noapte. În schimb, cea mai mare parte a palatelor și a vilelor de lux au intrat în patrimoniul RAAPPS, care, la rândul său, le-a împărțit, pe de-a moaca, noilor parveniți ai „originalei” nostre democrații post-decembriste. Anumite evaluări făcute la începutul anilor 90, dar niciodată recunoscute oficial,  au stabilit că „patrimoniul PCR valora, la sfârșitul anului 1989, în jur de 40 de miliarde de lei. Socotit în leii lui Ceaușescu, de pe vremea când dolarul costa, la cursul oficial, 18 lei, patrimoniul PCR ar fi valorat „la prima strigare“ aproximativ 2,2 miliarde USD.

Jaful industriei românești

La foarte scurt timp după ce a ajuns Premier al României, Petre Roman ne-a anunțat că toată industria rămasă de pe vremea comunismului nu este decât un morman de „fiare vechi” de care trebuie să scăpăm cât mai curând. Apoi, ceva mai târziu s-a pus în mișcare MEBO, privatizarea pe bază de certificate de proprietar. Acelea erau celebrele „Acționele” pe care țiganii, trimiși de „cunoscători” le cumpărau, pe mai nimic, prin piețele din toată țara. În schimb, cei aflați în spatele acelor achiziții, au folosit, la marile „privatizări”, la care au participat prezentându-se acolo cu geamantane întregi de „Acționele”. De curând, jurnaliștii de la sait-ul „www.ziar15 minute.net” au prezentat o listă completă a „marilor întreprinderi românești, cu peste 1000 de angajați, care au fost distruse, falimentate, privatizate defectuos de către guvernele post-decembriste care s-au perindat la conducerea țării în ultimii 25 de ani”. Lista lor cuprinde numele a 1256 de întreprinderi care, fiecare dădea de lucru la cel puțin 1.000 de oameni, iar în anumite cazuri, la peste 10.000 de angajați. Este o listă cumplită în care se regăsesc numele a zeci și sute de unități industriale, de toate felurile, de la întreprinderi energetice la întreprinderi miniere, siderurgice, constructoare de mașini, ori de utilaj petrolier. Unele erau întreprinderi unicat în Europa, altele erau doar de importanță națională. Inclusiv întreprinderi de industrie ușoară, dintre care foarte multe și-au exportat, cândva, produsele în cele   mai îndepărtate colțuri ale lumii. Este drept că unele dintre ele aveau utilaje depășite din punct de vedere tehnologic. Dar această problemă s-ar fi putut rezolva relativ ușor, dacă ar fi existat voință politică. Dar exact aceasta a lipsit cu desăvârșire. După ce Petre Roman a „dat tonul” numindu-le grămezi de fier vechi, totul a pornit la vale, în mor iremediabil. Mari întreprinderi au fost demolate iar terenul lor a fost inclus în tot soiul de afaceri imobiliare.
Iar dacă la toate acestea adăugăm lanțul de hoții la care autoritățile au asistat fără a mișca nici un deget, avea imaginea unui jaf generalizat. Mat întâi au fost „Caritas” și tot soiul de alte „jocuri piramidale”. Au urmat, pe la sfârșitul anilor 90,. băncile care s-au prăbușit rând pe rând precum niște popice. Inclusiv celebra BANCOREX, pentru care noi toți am fost obligați să plătim peste 3,5 miliarde de dolari. Atunci, un calcul sumar, neasumat niciodată oficial a stabilit că, începând din 1990, România a pierdut astfel echivalentul a circa 50 de miliare de euro. Vai, săracă țară bogată!

Vasile Surcel