Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece, etc… şaptesprezece. Atâţia ani au trecut de când, într-o iarnă geroasă şi plină de zăpadă, majoritatea populaţiei României de atunci credea că, în scurt timp, eleveţienii se vor uita la noi cu o privire uimit-admirativă. Silviu Brucan nu a mai apucat să vadă ce se întâmplă cu profeţia lui.
Vedem în schimb noi. România continuă să fie o ţară care suferă de o miopie exagerată. Pentru care, de altfel, i s-a şi oferit un certificat euroatlantic de handicap.
Timp de şase ani, după *90, ne-am împiedicat în resentimente şi nostalgii, în violenţe de stradă combinate cu resemnarea bolnăvicioasă a unei alte categorii de populaţie. Timp de şase ani populaţia din ţările civilizate nu intră în discuţie cu segmentul educat care ştia de Mihai Eminescu, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Aurel Vlaicu, Constantin Brâncuşi şi de mulţi alţi români, care au creat curente artistice şi de gândire importante în Europa, este vorba despre marea majoritate a populaţiei din Europa civilizată, care se uita la noi cu aceeaşi crispare cu care privea spre Bulgaria. Respectele noastre, dar este greu de găsit la vecinii noştri un termen de comparaţie în această privinţă. Bagajul cu care am pornit la drum în 1990, moştenirea consistentă nu este altceva decât un argument în plus în privinţa neputinţei noastre. Manifestată cu prisosinţă şi în perioada 1996 – 2000.
O perioadă de zece ani pe scena politică românească a fost locul de desfăşurare a unui teatru absurd. O pletoră de partiduleţe (vă mai aduceţi aminte de Nica Leon, sau de contele Iosipescu Zambra?) clamau un interes naţional tembel, răscoleau isteric prin valorile într-adevăr profunde ale ţării, inventau în analfabetism, istoria. În faţa mamutului PDSR, celelalte partide, cât de cât serioase se agitau nevrotic, despărţiri, acuze, reînfrăţiri… O goană nebună şi zgomotoasă după putere şi privilegii (monopolizate de partidul lui Ion Iliescu). În tot acest peisaj politic de mahala, figurile lui Corneliu Coposu şi Ion Raţiu erau ale unor oameni veniţi într-o vizită stânjenitoare. Ion Iliescu – un fel de tartore, desupra mizeriilor plebei politice. Dar nici un ideal naţional, nici un proiect major pentru România nu reuşea să se închege. Degeaba întâlnirea de la Snagov, degeaba apelurile prăfuite ale lui Ion Iliescu la consens.
Abia când sub privirea noastră mioapă a căzut oportunitatea NATO şi UE ne-am agitat să strângem gunoiul sub preş.
Astăzi. Vechile certificate de atestat politic sunt singurele pe care le au politicienii noştri. Aşa că pe ele le folosesc şi în noul context euroatlantic. Unica schimbare majoră este că raportul de forţe din parlament este mai echilibrat. În rest însă… aceeaşi lipsă a proiectelor majore (circul strategiei postaderare este elocvent), aceeaşi absenţă a simţului istoric din partea liderilor, duc la aceeaşi stare de fapt: România – proiect zero. Partidele au (re)devenit nişte găşti care-şi promovează zgomotos interesele mărunte. Liderii sunt băieţii cei mai şmecheri din cartier care îşi aleg cu grijă locotenenţii. Noi, ăştia care nu facem parte din nici o gaşcă… nouă ne rămâne întrebarea, ce-o fi fost aşa de greu să se pună toţi splicuiţii ăştia la o masă şi să facă o strategie de postaderare?! Acum un an, sau doi…
Informațiile transmise pe www.curentul.info sunt protejate de dispozițiile legale incidente și pot fi preluate doar în limita a 500 de caractere, urmate de link activ la articol.
Sunt interzise copierea, reproducerea, recompilarea, modificarea precum și orice modalitate de exploatare a conținutului publicat pe www.curentul.info
