Cernobil, dupa 20 de ani

Au trecut doua decenii de la cea mai mare catastrofa nucleara din istoria civila a umanitatii – explozia reactorului numarul patru al centralei ucrainene de la Cernobil. Au fost 20 de ani de dispute, de cautari disperate de vinovati, de numarat de victime, de facut calcule, cerut bani, compensatii, despagubiri. Concret insa, nimic. Doar vorbe, discursuri mestesugite cu grija si menite sa -umble- la corzile sensibile ale comunitatii internationale. In speranta obtinerii a tot felul de facilitati, a fot felul de fonduri pentru -proiecte sigure-.

In 20 de ani, opinia publica de pretutindeni nu a inteles nimic, spunea cu regret fostul director al unitatii. Fireste, el se referea la centrala propriu-zisa, la sarcofagul care acopera acum acel blestemat bloc energetic, dar care cedeaza. In fiecare zi cate un pic. Spre disperarea nu atat a mai marilor lumii, cat a oamenilor simpli, batrani si tineri. Toti au suferit. Toti inca mai sufera. Sunt milioane de oameni care traiesc si astazi intr-un mediu nociv. Radiatiile scapate atunci din inima reactorului nuclear au trecut, dar au lasat urme, care se cheama boli incurabile. Sunt copii care sufera de aceste boli, sunt tineri, sunt batrani. Natura insasi sufera. Este nevoie de un nou invelis, striga ecologistii, striga autoritatile de la Kiev, striga o lume intreaga! Oficiali cu raspunderi se aduna in capitale selecte si calculeaza. Cat costa, cat va dura, dar noi cu ce ne alegem. Si uite asa trece timpul.

Cinci zile de confuzie

In 20 de ani, nimeni nu a invatat nimic de la tragedia din noaptea de 25 spre 26 aprilie 1986, spunea fostul director. Ieri, la Kiev, a fost zi de amintiri triste. La miezul noptii conducerea statului a depus coroane de flori la monumentul dedicat celor care au pierit atunci. Cati sunt? Nu se stie. In noaptea fatidica au murit pe loc 30 de oameni. Erau acolo, in plin infern. Apoi, numarul decedatilor a inceput sa creasca. Pana la cat? Potrivit documentelor secrete ale KGB, se pare ca nimeni nu s-a gandit, in acele zile de disperare si confuzie sa numere cadavrele. La fel cum nimeni nu s-a gandit sa anunte clar ce s-a intamplat. A fost o balbaiala care acum poate fi catalogata o crima. Nici acum nu se stie care a fost cauza deflagratiei. Nici documentele KGB nu fac lumina in aceasta chestiune. In cele cinci zile de tacere s-au sters numeroase detalii. Au disparut multi oameni. Ieri, la Kiev, presedintele Viktor Iuscenko ii indemna pe concetatenii lui sa uite macar pentru o zi de politica si sa se gandeasca la acea catastrofa care ar fi trebuit sa devina si cea mai mare lectie pentru omenire. Nu, o zi este insuficient. De fapt, cu o zi nu faci nimic. Nici macar nu reusesti sa treci in revista toate problemele acestei lumi. Incepand, fireste, cu dosarul nuclear al Iranului si terminand cu securitatea centralelor atomice civile. Si este mai mult ca sigur ca, la capatul singurei zile de reflectie, concluzia va fi ca omenirea va trebui sa mai treaca printr-o experienta dramatica pentru a-si da seama ca trebuie sa puna piciorul in prag. Mai ramane totusi triumful ratiunii!