Circ, haos și oale sparte

Nimic mai ușor decåt inflamarea „spațiului public“ (nobilă sintagmă!) prin arestarea lui Vîntu. Un prim scop este atins. Nu mai vorbim de Boc, de gigacalorie, de concedieri sau chiar de Roberta Anastase, avem un scandal de și mai mare palpit, so pe el. După principiul lui Alcibiade: tai coada cåinelui ca lumea să se ocupe de asta, nu de alte metehne, mai rele, ale stăpånului. Pe bătrånul cåine blånd al lui Vîntu impușcat în picior „analiștii“ de toate calibrele îl căinează mai sfåșietor chiar decåt pe Vîntu, cu toate vinovățiile sau prezumția lui de nevinovăție. O blondă ingenuă se întreba cu candoare dacă nu cumva tragedia patrupedului l-ar putea scăpa pe stăpånul lui de dandanaua în care a fost băgat.
Sfada a fost adusă, oricum, pe terenul politicii. Dar se putea altfel? Se zice că, de fapt, e răfuiala „istorică“ a președintelui cu un mogul de presă. Chiar dacă, punctual vorbind, justiția invocă sprijinul dat de Vîntu infractorului dovedit și condamnat Popa. Unde e vorba de fapt de păcălirea a 300.000 de romåni, furați prin FNI. De fapt, de vreun milion de romåni, căci păgubiții au și familii.
Cine are dreptate, cei ce l-au arestat pe Vîntu și ai săi ori ceilalți, lăsăm deocamdată deoparte. Vorba poetului contemporan, dar mai de nimeni cunoscut, Baba (Mihai) Ungureanu, pe care-l tot citez de la o vreme: „Și ei, și ceilalți, au și n-au dreptate“. Personal, nu mă încred nici în președinte, nici în mogul. Vorba lui Kennedy despre Nixon: n-aș cumpăra o mașină la måna a doua de la el (de la ei). În speță, Vîntu-Popa-FNI-eventual Băsescu e treaba justiției să procedeze. Să sperăm că nu va rămåne totul în coada de pește, ca atåtea altele din decembrie 1989 încoace, ba chiar începånd cu decembrie 1989.
Altceva e poate mai îngrijorător. Cum prestează „formatorii de opinie“ care dau tonul în presa zilei. Cei cu tiraje și cu audiență, cei mai sonori și mai vizibili, cei ce fac de planton cu råndul la megafoanele nației. Răsar acum, de cånd cu Vîntu, ca niște nuferi imaculați din smårcul general, cu toată imaginația și inventivitatea, cu toate metaforele și verbul lor de foc, cu întreaga lor deontologie în cruciada lor sfåntă pro-Vîntu, pro-profit (propriu), pro-presă. Unii deplång, cum spuneam, peste poate soarta cåinelui vătămat în picior de către brutele de ordine publică (penibilă, deplorabilă, de altfel demonstrație de forță). Altul, mai firoscos, aduce vorba chiar de „sfårșitul lumii“ (să sperăm că doar metaforic) atunci cånd vorbește de „reținerile spectaculoase“ ale lui Becali, Dan Diaconescu, Vîntu. Păi e asta presă în care să te mai încrezi? Mai e de pus preț pe ziarist și ziar, mai ales că abia se termină și lamentabila aventură jurnalistică neozeelandeză? Căci, era să uit, dragiii moșului, între tenorii campaniei pro-Vîntu se prenumără și neobosiții „neozeelandezi“ dåmbovițeni. Să mai creadă omul în ce scriu, în ce spun ziariștii cei mai „vîntu“-rați ai clipei? Circ peste haos, de asta avem parte. Și să mai sperăm că sunt doar zvonuri cele ce se mai aud prin tårg, că urmează să fie săltați și alții, Voiculescu, binevorbitori (cum ar fi zis Nichita Stănescu) de prin trustul lui de presă.
În sictireala sau disperarea ce ne cuprinde, i-am auzit pe unii spunånd: un avion cum a fost cel de la Katyn i-ar trebui clasei noastre politice. Macabră, intolerabilă remarcă. Iar cineva mi-a spus-o deunăzi și despre tagma de ziariști Roșia Montană-Vîntu. Absolut inacceptabilă, condamnabilă „glumă“.
Dar că presa e în primejdie, într-o altfel de primejdie, e fapt. E crezută tot mai puțin și a început să stårnească dezgust, nu numai dezinteres. Parcă n-ar fi deajuns celelalte necazuri ale ei. Presa scrisă, în primul rånd, dar și televiziunile, cu dificultățile lor financiare. De unde înfeudarea ziariștilor, oploșirea lor pe långă patroni și sponsori cu bani. Apoi, diverși ticluiesc scheme de botnițe pentru libera exprimare. Iar solidaritatea de breaslă nu mișcă nici măcar într-o asemenea împrejurare critică. Între o presă onestă și o guvernare bună, un american zicea că ar prefera presa onestă. Dacă ar fi de ales. Dar noi, acum, nu avem o asemenea șansă, n-avem între ce și ce alege. Ba poate că da, între ciob și oală spartă. Dar nu e mai vesel și cu una, și cu alta?