Condamnată la CEDO, România plătește 35 de milioane de euro pentru gafele din justiție

Agențiile de presă ne comunică, periodic, faptul că România a mai pierdut un proces la CEDO unde s-a pronunțat o nouă sentință în urma căreia va trebui să achite o sumă de bani cine știe cărui  cetățean, care a apelat la ajutorul instanței europene, în care și-a pus ultima nădejde. De obicei aceste sume sunt relativ mici. Totuși, nu rare sunt cazurile în care, printr-o singură sentință, statul trebuie să achite zeci sau chiar sute de mii de euro. În marea lor majoritate, acest tip de sentințe au fost pronunțate în urma unor procese prin care diverse persoane particulare  au reclamat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului haosul, incompetența și reaua voință care-și fac de cap în justiția noastră. Aparent, sumele pe care statul trebuie să le achite sunt relativ mici. Dar, adunate la un loc și socotite, fie și doar pentru ultimii câțiva ani, sumele pe care România trebuie să le achite în urma unor asemenea sentințe se dovedește a fi de-a dreptul impresionantă. De curând, ziariștii de la  „Lumeajustiției.ro” au solicitat Ministerului Finanțelor Publice să le comunice suma pe care a achitat-o statul român în urma unor sentințe pronunțate de instanța europeană. Iar răspunsul pe care li s-a oferit  este de-a dreptul aiuritor: „Ca urmare a condamnărilor suferite la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, Ministerul Finanțelor Publice a plătit, în perioada 2008-2013, despăgubiri în valoare de peste 155 milioane de lei. Adică, la o medie de 4,4 lei/1 euro, asta înseamnă exact 35.346.961 euro”. Defalcat pe ani, cuantumul sumelor achitate au evoluat după cum urmează: „Anul 2008: 47.185.480,32 lei. Anul 2009: 41.232.042,65 lei. Anul 2010: 48.320.194,89 lei. Anul 2011: 8.554.194,62 lei. Anul 2012: 8.779.648,68lei. Anul 2013 ( 01,01.2013-prezent): 1.455.068,48”. Iar plata acestor daune se adaugă altor sentințe mai vechi, pronunțate de CEDO între anii 1994 și finele anului 2008, care totalizează echivalentul a circa 25 de milioane de euro. Așadar, o sumă uriașă care, oficial, a fost achitată de la bugetul de stat de toate guvernările care s-au succedat la cârma României în această perioadă. Dar, hai să nu ne mințim: „de la bugetul de stat” înseamnă, de fapt, exact din buzunarele noastre, ale contribuabililor care ne spetim achitând tot soiul de taxe și impozite, biruri din ce în ce mai numeroase, pe care ni le aruncă, nonșalant, în cârcă bravii noștri politicieni.

De la Iliescu încoace

Primele, dar și cele mai consistente sume achitate de România în urma unor sentințe pronunțate de CEDO, sunt legate de problema restituirii caselor naționalizate. Iar acestea își au originea în ura aproape patologică pe care Ion Iliescu, fidel vechilor principii bolșevice, a manifestat-o față de „proprietatea privată”. În primii ani de după Revoluție, instanțele ordinare începuseră să emită sentințe prin care se dispunea restituirea către foștii lor proprietari a caselor pe care statul comunist pusese laba în cel mai samavolnic mod cu putință. Dar asta a durat doar până pe la începutul anului 1995 când, aflat la Satu Mare, într-o „vizită oficială la cel mai înalt nivel”, Ion  Iliescu s-a apucat să dea din mâini ca o morișcă defectă și a înfierat, cu cea mai pură „mânie proletară”, această practică juridică. Acum el se laudă că nu și-a vârât niciodată ciubotele văxuite la Moscova, în tot ceea ce ține de justiție. Dar atunci el chiar a făcut-o, în cel mai primitiv mod cu putință: „Toate hotărârile adoptate de judecători sunt în afara legii, n-au acoperire legală pentru a repune în proprietate un fost proprietar naționalizat sau aflat într-o altă situație legală.” Iar asta a fost suficient pentru ca magistrații instanței să-și ia robele lor de reprezentanți ai justiției divine pe Pământ, să salute militărește și să treacă la executarea ordinului, ce-i drept nerostit până la capăt. Întruniți în  complet lărgit de „Secții reunite”, magistrații Curții Supreme de Justiție au decis atunci, cu 25 de voturi „pentru” și 20 „împotrivă” schimbarea practicii judiciare, pe care au transformat-o într-una favorabilă chiriașilor care locuiau, unii încă de pe vremurile de început ale regimului comunist, în cele mai luxoase dintre „casele naționalizare”. Acea decizie a fost luată în cadrul a ceea ce presa a numit, atunci, „Completul roșu”. Un complet de-a dreptul slugarnic din care au făcut parte și Gheorghe Uglean – președintele de atunci al Curții Supreme de Justiție, Leonida Pastor – vicepreședinte, Cornel Bădoiu – președintele Secției Militare, Alexe Ivanov – președintele Secției Civile, Anton Pandrea – președintele Secției Penale, Eugenia Lohan – președintele Secției Comerciale. Ulterior, numele unora dintre aceștia au fost au apărut în diverse scandaluri, unele chiar de corupție. Pornind de la decizia acestora, același Ion Iliescu a promulgat Legea 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile naționalizate. O lege „cu dedicația” care nu a fost pusă în slujba restituirii acelor case, ci i-a favorizat pe chiriașii care le-au putut cumpăra. Rămași atât fără case cât mai ales fără posibilitatea de a le mai revendica vreodată, foștii proprietari au început să deschidă dosare la CEDO. Am putea oare include această decizie mârșavă a instanței supreme în categoria „erorilor judiciare”? Bineînțeles că nu. Ea nu a fost decât un moment odios în care „Puterea judecătorească” s-a pus la dispoziția puterii politice. Apoi, în anii care au urmat, CEDO le-a dat foștilor proprietari câștig de cauză și a obligat statul român să le achite primele milioane – inițial de dolari, iar mai apoi de euro. Credeți că acei bani au fost scoși din buzunar de Ion Iliescu ori de judecătorii din slugarnicul „Complet roșu”? Bineînțeles că nu!

Românii au aflat că au, și ei, drepturi

 „Cazul Țundrea” a fost și a rămas, poate, cea mai clară ilustrare a conceptului de „eroare judiciară”. Acuzat de comiterea unui viol urmat de crimă, acest om a stat nevinovat în pușcărie vreme de 12 ani, până în momentul în care adevăratul criminal a fost identificat. A fost pus în libertate, și-a căutat și el dreptatea la CEDO dar era prea târziu: a murit înainte ca instanța să fi apucat să pronunțe vreo sentință. În schimb, procurorul și judecătorii care i-au distrus viața, sunt bine mersi, ronțăindu-și pensiile generoase cu care i-a cadorisit generozitatea statului român.
Cu timpul, încurajați de succesele înregistrate de foarte mulți dintre foștii proprietari ai unor case naționalizate, românii au început să înțeleagă că au și ei drepturi pe care și le pot revendica, cu succes, la CEDO, instanța europeană care poate condamna România pentru orice fel de abuz comis  împotriva unui cetățean căruia i se încalcă drepturile prevăzute de lege. Indiferent dacă au fost comise de Poliție, de procurori, de judecători sau de orice alte instituții care sunt coordonate, într-un fel sau altul, de statul român astfel de abuzuri au fost sancționate, după un interval mai lung sau mai scurt, de către instanța europeană. Astfel, în vara anului 2012, România a pierdut un proces în care a fost reclamată la CEDO din cauza condițiilor mizere care există în multe dintre penitenciare de pe la noi. Este vorba despre deținutul Iacov Stanciu căruia i s-au fost acordate despăgubiri în valoare de 20.000 de euro după ce el s-a plâns Curții Europene de condițiile de detenție din penitenciarele Ploiești, Jilava, Rahova, Mărgineni și Bacău, dar și de lipsa unui tratament medical adecvat pentru afecțiunile de care el a suferit în pușcărie. CEDO a constatat că supraaglomerarea din penitenciare, lipsa igienei și inadecvarea tratamentului medical au reprezentat pentru solicitant un tratament inuman și degradant. Tot pentru condițiile degradante existente în penitenciare, deținutul Dragoș Ciupercescu celebru mai ales sub numele de „Grenadierul de la Jean Monnet” ( liceul unde, în anul 2002, a comis un atentat în cursul căruia a detonat o grenadă de luptă) a primit prin sentința CEDO suma de 18.000 de euro, sub titlul de daune materiale și morale. El a invocat la CEDO încălcarea articolului 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub motiv că încadrat fiind în categoria deținuților periculoși, a suportat un regim de detenție deosebit de dur, închis fiind în niște condiții de-a dreptul inumane în Penitenciarul Jilava.

E vreo speranță în noua Constituție?

Decisă să modifice Constituția, actuala majoritate USL-istă se laudă că va avea în vederea și rezolvarea problemei privitoare la daunele pe care statul român le are de achitat din cauza unor probleme legate de justiție. La începutul lunii trecute Comisia pentru revizuirea Constituției a aprobat un amendament în care se prevede că statul se va putea îndrepta, pentru recuperarea prejudiciului, împotriva magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Om trăi și om vedea. Judecătoarea Viorica Costiniu, președintele de onoare al Asociației Magistraților din România, a și sărit în sus văitându-se că „semnele de îndoială asupra actului de justiție se vor accentua în momentul în care un judecător va fi sancționat pentru o soluție de-a sa”. Așa o fi. Dar doamna Costiniu ar trebui să fie ultimul magistrat îndrituit să-și dea cu părerea despre „încrederea în actul de justiție”. Poate că deja o fi uitat, dar soțul dumneaei, fostul magistrat și actualul  Florin Costiniu tocmai se află în executarea unei pedeapse privative de libertate, ce-i drept cu suspendare, pentru modul modul în care și-a făcut meseria ca magistrat de vază în cadrul instanței supreme.

Vasile Surcel