Criza poloneză și destrămarea Cortinei de Fier

Ideea invadării Poloniei de la vârful PCUS-ului era contracarată de oficialii KGB-ului, care aveau probleme multiple în chestiunea afghană, astfel încât optaseră pentru amenințarea pur formală către PMUP (n.r. – Partidul Muncitoresc Unit al Poloniei). Amintirea evenimentelor din Ungaria din 1956, a Primăverii de la Praga din 1968 și a invadării Afghanistanului din1979 era încă vie în mintea conducerii de la vârful PCUS-ului, pentru a putea fi puse din nou în practică, într-o Polonie în care germenul societății civile amenința serios integritatea comuniștilor în rândul polonezilor. După un an de tatonări cu Moscova, liderii PMUP-ului au acceptat planul de măsuri dure îndreptate împotriva Solidarității, astfel încât legea marțială rămânea unica soluție de temperare a impactului social al celor reuniți în jurul sindicatului de la Gdansk și Gdynia. În acest răstimp, misiunea KGB din Varșovia raporta Centrului că ministrul de interne, Milewski, era pregătit să pună în practică legea marțială și represiunea contra persoanelor ostile regimului, în timp ce Kania era șovăielnic și indecis.

Milewski, omul de serviciu din curtea lui Andropov

Pentru oficialii KGB-ului era deosebit de importantă anihilarea spionajului occidental de pe teritoriul polonez, care intrase în contact direct cu oficiali din jurul Solidarității. Potrivit datelor oferite de către conducătorii SB-ului (n.r. – Serviciul Secret Polonez), din cei aproximativ 1300 de jurnaliști străini acreditați în Polonia pe parcursul lui 1981, aproximativ 150 erau membri ai serviciilor secrete occi-dentale NATO, activând deplin acoperiți. Agențiile de spionaj NATO dobân-diseră poziții-cheie în războiul informativ creat în jurul muncitorilor reuniți în jurul Solidarității. Pe de altă parte, rapoartele CIA aveau informații reale și perfect credibile despre ascensiunea Solidarității și regresul PMUP-ului în societatea poloneză măcinată de criza economică și de creșterea prețurilor la alimentele de bază. Colo-nelul Kuklinski reușise în acest răstimp să trimită rezidenței CIA din Berlinul Occidental o serie de informații care deconspirau acțiunile ilegalilor kaghebiști din jurul orașelor industriale Gdansk, Gdynia și Lodz. Pe 15 ianuarie 1981, liderul Solidarității, Lech Walesa, era primit de către Papa Ioan Paul al II-lea la Vatican, fapt care-i legitima moral și apostolic acțiunile de contestare a regimului comunist, la care se afiliaseră și clericii Bisericii Catolice Poloneze. „Fiul venise să-și vadă tatăl“, după cum precizase mass-media internațională. Ideea care reieșise din întâlnirea celor doi era foarte clară: Papa și Walesa deveniseră adevărații conducători ai națiunii poloneze. În tot acest răstimp, Milewski și oficialii KGB-ului veniți din Centrala de la Liublianka purtau convorbiri pe tema intervenției militare sovietice, subliniindu-se totodată avântul mișcării muncitorești civice Solidanorsk. „Încep să cred că ordinea va fi întronată numai atunci când Poloniei i se va garanta securitatea de către trupele aliate (n.r. – trupele Pactului de la Varșovia – OTV)“, afirmase Milewski în cadrul întâlnirii cu Aristov (n.r. – ambasadorul sovietic de la Varșovia) și cu repre-zentanții KGB-ului. Ca un corolar la ceea ce afirmase ministrul polonez de interne, secretarul general al comuniștilor polonezi îi confirmase lui Aristov faptul că PMUP-ul pierduse contactul cu populația și aceasta putea în orice moment să se revolte împotriva regimului. În fața unei asemenea catastrofe, oficialii PCUS-ului mai aveau încredere în armata și SB-ul polonez pentru o posibilă contracarare a efectelor Solidarității.

Wojciech Jaruzelski, asul din mâneca al Kremlinului…

Prima instituție la care Andropov a făcut apel a fost ierarhia de la vârful Armatei poloneze, singura instituție care putea să garanteze stabilitatea PMUP-ului în raport cu Solidaritatea și cu societatea poloneză. Pe 9 februarie 1981, ministrul apărării, Wojciech Jaruzelski, la presiunea sovietică, devenea prim-ministru al Poloniei. Numirea acestuia avea la bază faptul că Jaruzelski putea garanta aplicarea legii marțiale și, implicit, arestarea liderilor Solidarității. Rapoartele KGB-ului din această perioadă, publicate de către Mitrohin, îl prezentau pe general „drept un prieten sincer al URSS“. Prevă-zător din fire în raporturile cu Kremlinul, Jaruzelski i-a cerut șefului SB-ului, generalul Czeslaw Kiszczak, să continue pentru o vreme firul roșu cu Centrul de la Liublianka (n.r. – sediul KGB-ului) în ceea ce privea trimiterea rapoartelor militare informative. În decembrie 1981, sovieticii aveau serioase dubii în privința capacităților lui Jaruzelski, înșelându-se flagrant asupra lui Kania, „bețivanul de serviciu“, cum era poreclit în epocă. Pe 4 martie 1982, Jaruzelski și Kania erau chemați la ordine la Moscova, unde, sub tirul acuzațiilor lui Andropov, își luau angajamentul să impună cu strictețe legea marțială. După întoarcerea celor doi de la Moscova, cârtița KGB-ului infiltrată în Biroul Politic al PMUP, Mieczylaw Moczar, transmitea Centralei următoarele aspecte pe care le spusese Kania în ședința de partid: „În ciuda presiunii exercitate de Moscova, nu am de gând să folosesc forța împotriva opoziției. Nu vreau să intru în istorie drept călăul poporului polonez“. În viziunea lui Ustinov, ministrul apărării al URSS, apărarea socialismului în Polonia se putea face doar prin vărsarea de sânge, care era inevitabilă. Pe de altă parte, la întrunirea statelor membre ale OTV-ului, Kremlinul a amintit despre planurile invadării Poloniei, spre indignarea lui Nicolae Ceaușescu, care îi transmisese lui Constantin Olteanu, reprezentantul Republicii Socialiste România în cadrul OTV, să se opună invaziei. În tot acest răstimp, CIA trimitea către Departamentul de Stat informări serioase despre criza poloneză, pe baza documentelor furnizate de Kuklinski, de unde rezulta că amenințările sovietice erau pur formale, în timp ce Armata Roșie era concentrată în „iadul din Afghanistan“, care începuse să-și arate colții. „Suntem foarte preocupați de situația din Polonia“, preciza Brejnev la Plenara PCUS-ului, în timp ce Andropov accentua pericolul Solidarității.
(Va urma)