Despre frânghia din casa spânzuratului: Iliescu scrie o carte de amintiri despre Ceaușescu

Hotărât lucru, Ion Iliescu și-a pus în cap să-și agonisească un loc… Ei bine, optimiștilor, nu vă grăbiți și nu vă bucurați degeaba: nu este vorba despre un loc de veci, ci despre un loc în galeria celor mai prolifici scribălăi ai neamului. De fapt, bătrâna cotoroanță bolșevică pare ferm hotărâtă să-l lase mult în urmă chiar și pe Nicolae Ceaușescu în ceea ce privește „producția” de maculatură publicată, lansată cu fast și lăsată apoi să putrezească pe rafturile librăriilor. Iar pentru că ultimele sondaje demonstrează că lumea a cam început să-l uite, dar și să regrete vremurile „Epocii de Aur”, „nea Nelu Cotrocelu” socotește că a cam venit vremea să se agațe și el de fantoma lui „nea Nicu”. Aflat, cu nu se știe ce treburi, la Palatul Parlamentului, Ion Ilici Iliescu s-a lăudat, de curând: „Lucrez la ea (la cartea de memorii, așadar), sper să o termin până la finele anului, eu până acum am scris despre Revoluție și perioada de după. Iar ultima carte lansată se referă tocmai la perioada de după '89 până în 2007, cu perioadele de guvernare, opoziție și așa mai departe. Acum m-am apucat de amintiri din perioada anterioară lui 1989 – copilăria, tinerețea, conflictele mele cu Ceaușescu din 70 – 71, de după aceea – Timișoara, Iași, Apele Române (…), deci asta este obiectivul cărții. Sper că anul viitor să o lansăm. Sper să termin până la finele anului, să pun la punct cu editura și sper ca anul viitor să o lansăm.”

„Scârța-scârța pe hârtie”

Habar nu avem despre ce amintiri din tinerețe va scribăli Iliescu în această nouă carte. De fapt nu ne-ar surprinde prea mult dacă am afla că, de fapt, se „autoplagiază” (că tot este la modă acum) și ne va povesti, iarăși, basmele pe care le-a mai debitat odată în „Fragmente de viață și istorie trăită”. ?ê?£i cu siguranță ne va „aburi”, încă odată, cu pretinsa lui dizidență care ar fi început, chipurile, în 1971 când, după cu a tot zis-o de atâtea ori: „cu ocazia unei vizite oficiale în Asia, nu m-am putut împiedica de a-i spune unui Nicolae Ceaușescu entuziasmat de ceea ce văzuse în Coreea de Nord că acest regim totalitar și dezumanizant transformase oamenii în roboți care nu mai gândeau sau care, cel puțin, nu-și permiteau să spună ce gândesc”. Pe cuvântul tău de pionier și fost UTC-ist îmbătrânit în rele, că i-ai vorbit tu lui Ceaușescu despre un „regim totalitar și dezumanizant care transformase oamenii în roboți care nu mai gândeau”. De fapt, adevărul despre acea „insubordonare” față de „Nea Nicu” este cel conținut în discursul rostit de tânărul, pe atunci, Ion Iliescu la Consfătuirea din 9 iulie 1971. Cu acea ocazie, în calitatea sa de secretar cu propaganda al CC al PCR, Ion Iliescu a susținut, clar și răspicat, Tezele lui Ceaușescu: „?ê?£i aceasta, pentru că, într-adevăr, principala noastră lacună în această direcție este slăbirea fermității ideologice, a spiritului de combativitate față de fenomenele negative, îngăduința și toleranța față de manifestări străine principiilor noastre de muncă și de conviețuire. Or, este evident că acolo unde slăbește activitatea noastră, afirmarea cu putere a convingerilor, a pozițiilor noastre, a concepțiilor partidului nostru, își fac loc influențe străine, poziții și mentalități retrograde. În încheiere, doresc, tovarăși, să mă angajez că, în ceea ce mă privește, voi depune toate eforturile pentru a contribui pe măsura posibilităților, cunoștințelor, puterilor mele la înfăptuirea măsurilor stabilite de conducerea partidului”. Aha, deci cam așa s-a opus el ideilor retrograde ale lui Ceaușescu. De fapt, povestea cu „conflictele mele cu Ceaușescu din 70 – 71” a fost și a rămas exact ceea ce este: o însăilare propagandistică a unui activist de partid, care chiar și în decembrie 1989 îl acuza pe Ceaușescu doar pentru vina de a fi „întinat nobilele idealuri ale socialismului”.
Adevărul este că, imediat după ciudata noastră „revoluție”,  Ion Ilici Iliescu a făcut exact ceea ce fac toți liderii comuniști: și-a rescris propria biografie pe care, în cel mai mincinos mod cu putință, a îmbogățit-o cu așa zisa lui „dizidență” din vara anului 1971. Dizidență greu de demonstrat dacă privim fie și doar celebra fotografie făcută cândva, prin 1976, în grădina Palatului din Primăverii unde el juca „bambilici” sau dracu mai știe ce cu „Odiosul și Sinistra”. Acum, cercetările din arhive au demonstrat clar că Nicolae și Elena Ceaușescu, au fost de fapt, „părinții spirituali” ai lui Ion Ilici Iliescu. „Părinți” pe care el, exact ca o slugă necredincioasă, i-a trimis în fața plutonului de execuție. De fapt, deși nu a făcut nici măcar o zi de pușcărie, Iliescu are mâinile pătate de sângele vărsat, pentru care nu a răspuns absolut niciodată. Adevărul este că, oricât de plicticoasă se va dovedi noua carte a lui Ion Ilici Ceaușescu, am fi putut fi curioși să o citim, din scoarță și scoarță. Dar asta cu o singură condiție: dacă ar fi fost scrisă în spatele gratiilor.

Vasile Surcel