Eroii denigrați iar lașii aniversați: Regele Mihai, „călăul” cu mâinile curate pentru mareșalul Antonescu

Mai nou, România s-a împărțit în două categorii: republicani și monarhiști. În „regaliști” și „oamenii președintelui” sau istorici și politicieni. Cert este că prezența de astăzi a regelui Mihai în Parlament pentru a ține un discurs, parte a unor manifestări adunate sub titulatura de „Jubileu 90”, a stârnit puternice pasiuni în societate. Nici criza economică, nici greutățile sociale, nici lipsa investițiilor nu a mai contat în fața supărării unor politicieni deveniți peste noapte „monarhiști” care au blamat la unison, opinia președintelui Traian Băsescu vizavi de momentul „23 august 1944”, atunci când România a decis să își abandoneze aliații militari de până atunci pentru a trece în cealaltă tabără. Momentul a marcat trecerea pentru jumătate de secol a României sub tutela și apoi influența Uniunii Sovietice, fiind absorbită în lagărul comunist care a lăsat o grea cortină de fier asupra Europei răsăritene.

La finele lunii iunie, Băsescu punea sub semnul întrebării actul de abdicare a regelui Mihai I, eveniment care s-a produs la 30 decembrie 1947. Cu toate acestea predarea de facto a României în mâinile sovieticilor s-a produs după actul de la 23 august 1944, când din ordinului lui Mihai I, mareșalul Ion Antonescu a fost arestat în timp ce se afla la consultări cu acesta la Palatul Regal. În vârstă de numai 23 de ani la acea dată, regele Mihai I a hotărât împreună cu mai mulți politicieni, dar mai ales fruntași ai Armatei și ai Palatului Regal, să încerce o mișcare bruscă și să îl înlăture de la putere pe mareșalul Antonescu printr-o lovitură de stat ale cărei consecințe au avut grave efecte imediate. Astfel, nu mai puțin de 97.732 de militari români, conform statisticilor Comisiei române pentru aplicarea armistițiului, au fost făcuți prizonieri de către Armata Roșie care și-a continuat intrarea pe teritoriul României fiind masată undeva pe linia Nistrului.

Cifrele neoficiale indică faptul că numărul acestor militari transformați în militari luați prizonieri de ridică undeva la 150.000 de mii de persoane. O parte dintre aceștia au luat drumul lagărelor de prizonieri din zone precum Kazahstan sau Kârghistanul de astăzi, acolo unde funcționa o rețea de circa 24 de astfel de „cimitire”. Armistițiul cu Aliații a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, în termeni impuși de Moscova. La circa trei de ani și ceva după înlăturarea lui Antonescu, tânărul rege Mihai, care atunci avea impresia că poate stăvili el singur întregul sistem roșu care se profila dintre Est, a capitulat politic în fața rușilor. Nu a făcut-o nici cu demnitate, nici cu mâna goală și mai ales în frică. Nici măcar nu a ales să meargă în exil, așa cum o făceau rudele sale regale din țările vecine. Prin această mișcare de abdicare regele Mihai a evitat să aibă soarta unui alt fost aliat german, prințul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945. Totodată, abdicarea sa a însemnat terminarea „curățeniei regaliste” în ograda lagărului sovietic și așternerea pe un teren complet curățat a comunismului sovietic.

Ziua fatidică de 23 august

Unul dintre puținii istorici români care au primit permisiunea de a cerceta documente din arhivele rusești, Gheorghe Buzatu, a publicat în cartea sa „Agresiunea comunismului în România – Documente din arhivele secrete, volumele I și II” mai multe însemnări din închisoare ale mareșalului Antonescu. Fostul șef al țării povestește cu lux de amănunte fatidica zi de 23 august 1944, dată care avea să rămână în istoria România ca o bornă neagră pentru următoarea jumătate de secol. Acesta povestește că a ajuns la Palatul Regal undeva în jurul orelor 15:30, însoțit fiind de Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri. Preț de două ceasuri acesta i-a expus tânărului rege și mareșalul Palatului, generalul Constantin Sănătescu, un plan de negociere a unui armistițiu prin care România să iasă cu demnitate și mai puțin șifonată din acest acest război. Practic, oamenii politici români coordonați de mareșalul Antonescu purtau în secret pe diverse canale negocieri cu Aliații. „Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă (…) I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obțină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Țării și i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aș fi găsit înțelegere, și aș fi putut găsi înțelegere pentru asigurarea vieții, libertăților și continuității istorice a acestui nenorocit popor, nu aș fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare”, scria Antonescu în declarațiile sale.

Planul lui Antonescu

Acesta a încercat că îi explice că planul său consta în încercarea de rezistență pe un anumit aliniament iar în cazul în care acesta va ceva va căuta soluția politică, argumentând în fața germanilor că astfel cea mai importantă linie de apărare românească a căzut, motiv pentru care România nu va mai putea continua războiul alături de Germania. „În continuare, i-am arătat conversația avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius și Mihalache și în dimineața zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.
D-lui Clodius (Karl Clodius, reprezentantul Legației germane la București -n.red.) i-am vorbit în fața D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat și i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât și în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menține pe linia Tg. Neamț-Nord Iași-Nord Chișinău-Nistru, România va căuta soluția politică pentru terminarea războiului. I-am arătat D-lui Clodius că nici o țară, și nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat și țara total la discreția Rușilor”, nota Antonescu.

Aliați politici

Mareșalul reușise să smulgă promisiunea de la Clodius că acesta se va întoarce la Berlin și va explica poziția României pentru o ieșire avantajoasă din război „ca oameni de onoare și nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Țara și pe conducătorii ei”. Antonescu avea de partea sa în această viziune politică antirusească și principalele partide politice ale vremii, respectiv liberalii lui Maniu și Brătianu, precum și pe țărăniștii lui Ion Mihalache. Cei doi lideri politici, își doreau la acea dată ca mareșalul Antonescu să fie cel care va negocia armistițiul, și nu regele Mihai iar negocieri cu puterile aliate se desfășura printre reprezentații acestor partide. „Relativ la conversația cu Dl Mihalache, deși ea a durat câteva ceasuri, totuși i-ai arătat numai esențialul. Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific și să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condițiile puse. I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluții care m-a adus, fără a șoț fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc granițele Țării, să restabilesc ordinea morală și să pedepsesc aducându-i în fața tribunalului poporului pe acei care …catastrofa granițelor și prăbușirea Dinastiei. Cum Țara îmi impusese și pe legionari și mai târziu și războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Țării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale și pentru că intrasem în război în aclamațiile și, cu asentimentul întregii națiuni, trecusem, forțat de operațiuni, și Nistrul,”, își amintește mareșalul.

Implicațiile geopolitice sinucigașe

În cadrul același document, Antonescu mai face și un expozeu punctual a ce înseamnă din punct de vedere geopolitic a predării țării pe mâna sovieticilor înainte de a fi negociată a pace avantajoasă pentru România. Acesta vorbește în cinci puncte de catastrofa care se va abate asupra țării noastre. În capul listei se află riscul abandonării Basarabiei și Bucovinei pentru ca în final acesta să vorbească de „ocupațiunea Rusească cu toate consecințele ei”. ?ê?£colit în sistemul militar occidental, mareșalul Antonescu a anticipat perfect interesele anglo-americane față de această parte a Europei care avea să fie abandonată rușilor. „Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică național-țărăniștii, s-au înșelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă și-au făcut convingerea definitivă că aceștia sunt total nepregătiți pentru a indispune pe Ruși și că suntem lăsați la totala lor discreție, ca și Polonia și, poate, alte țări. În consecință, trebuie să ne considerăm o generație sacrificată, să ne resemnăm și să așteptam. I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situație, este de preferat ca un popor pe care-l așteaptă, dacă are siguranța că îl așteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-și semneze singur sentința de moarte”, notează Antonescu în însemnările sale din închisoare.

Lașitate regală

În ciuda acestor expuneri pertinente, soarta lui Antonescu avea să fie alta chiar în camera în care regele Mihai și generalul Sănătescu mimau că îl asculta. În fapt, cei doi complotau să-l aresteze fapt care s-a produs după ce regele a chemat garda sa pentru a-l ridica pe șeful statului. „În acest moment, Regele a ieșit din cameră, scuzându-se față de mine, și discuția a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmația că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu și Titel Petrescu. Când eram în curs de discuțiuni și mă plictiseam așteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră și în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldați cu pistoale în mână. Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldați, unul din soldați m-a prins de brațe pe la spate și generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareșal, sunteți arestat pentru că nu ați vrut să faceți imediat armistițiu”. M-am uitat la soldatul care mă ținea de brațe și I-am spus ca să ia mâna de pe mine și, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ți fie rușine; acestea sunt acte care dezonorează un General (…) După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofițer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet și încuiați cu cheile. Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră și fără ventilație”, remorează mareșalul în ultimele sale notițe. Actul samavolnic de arestare și apoi predare a mareșalului Antonescu în mâinile sovieticilor pentru ca acesta să aibă o soartă crudă ar trebui să determine Casa Regală să încerce măcar și acum să stea deoparte de jocurile politice mioritice care, nu-i așa, sunt pline de trădare și execuții. Poate când va fi ucisă și ultima fărâmă de memorie colectivă, regele Mihai se va putea urca cu demnitate la acea tribună a Parlamentului pentru a rosti cuvinte mari.

Nicolae Bucur