Guvernul cheltuie bani pentru repatrierea rămășițelor cetățeanului francez Constantin Brâncuși

Guvernul Ponta a aprobat, de curând, un memorandum conform căruia o casă franceză de avocatură va reprezenta interesele statului român în vederea repatrierii rămășițelor pământești ale marelui sculptor Constantin Brâncuși. Sau după cum a anunțat, cu vorbele lui, Andrei Zaharescu, unul dintre cei mai penibili „purtători de vorbe” care s-au perindat prin Palatul Victoria: „ A fost aprobat un memorandum cu tema «Unele măsuri pentru repatrierea osemintelor sculptorului Constantin Brancuși». Guvernul a adoptat acest memorandum, astfel se va încheia un contract de asistență juridică între Guvernul României și o societate franceză de avocați, ce va reprezenta interesele statului român în vederea realizării acestui obiectiv. Cheltuielile implicate vor fi suportate din bugetul Secretariatului General al Guvernului pe anul 2013, în limita sumei de 90.000 de lei.” Așadar, aproximativ 20.000 de euro. Ce-i drept, dacă o raportăm la găurile imense care ciuruiesc șubredul nostru buget, această sumă este de-a dreptul modestă. Dar chiar și așa, nimeni n-a catadicsit, până acum, să explice de ce a devenit repatrierea osemintelor lui Brâncuși un „interes al statului român”. De fapt, răspunsul adevărat, pe care nu-l vom auzi niciodată rostit de politrucii noștri, este unul relativ simplu: repatrierea osemintelor unor mari români care-și dorm somnul de veci în cimitirele din lumea largă este doar un fel mai aparte de promisiune electorală. Primul care, încă din vara anului trecut, și-a anunțat intenția de a repatria osemintele lui Brâncuși a fost Mircea Diaconu, pe vremea când PNL-ul îl cocoțase în fruntea Ministerului Culturii. Apoi, la sfârșitul anului trecut, aflat în plină campanie pentru alegerile legislative, Victor Ponta a făcut și el aceeași promisiune. Atunci, actualul premier s-a întâlnit la Târgu-Jiu cu Laurian Stănchescu, președintele Societății Internaționale „Constantin Brâncuși” cel care, de vreo câțiva ani, se dă și el peste cap ca să-l repatrieze pe Brâncuși. A fost o întâlnire strict electorală în cursul căreia Ponta a promis că Guvernul va acorda sprijin total acestui demers. În același timp tot el a subliniat: „Procedurile sunt extrem de complicate cu statul francez și eu sunt foarte hotărât ca această inițiativă privată pornita să o luăm la nivelul Guvernului. Guvernul va angaja o firma de avocați din Franța, din Paris, pentru ca toate procedurile, va fi nevoie de o acțiune și de o decizie a judecătorului din Paris, pentru ca rămășițele  lui Constantin Brâncuși să poată fi exhumate și aduse la Târgu-Jiu. O să dau o decizie în acest sens pentru Secretariatul General al Guvernului și o să preluăm noi toate cheltuielile privind reprezentarea juridică, pentru că sunt cheltuieli importante.”
De fapt lucrurile nu sunt chiar atât de simple precum par la prima vedere. Fapt intuit, tot prin luna decembrie, și de Puiu Hașotti, și el fost ministru liberal al Culturii care a și spus atunci că „șansele repatrierii rămășițelor pământești ale sculptorului Constantin Brâncuși țin doar de bunăvoința Guvernului francez. Iar asta cu atât mai mult cu cât în opinia lui Hașotti, nu prea există argumente juridice în favoarea acestei restituiri.
Tot în acea perioadă, Philippe Gustin, ambasadorul Franței la București a declarat că „schimbarea locului unui mormânt este o decizie care ține de dreptul privat și care îl privește, în primul rând, pe legatarul universal al lui Constantin Brâncuși. Guvernul francez nu are cum să intervină în această chestiune de drept privat”. În același timp, diplomatul francez a declarat pentru HotNews.ro că nici el, nici alte autorități competente franceze nu au fost contactate de autoritățile române”.

Român sau francez?

De fapt, situația este chiar și mai complicată decât o prezintă ambasadorul francez și de cât o descrie Puiu Hașotti. Iar asta dintr-un motiv care ține de istoria noastră relativ recentă. În lucrarea „Amara retrospectivă 1948-1949”,Barbu Brezianu, celebrul exeget al operei brâncușiene, menționează că, între anul 1949 și primele luni ale anului 1950, între Constantin Brâncuși și autoritățile comuniste de la București a existat o corespondență intensă privitoare la includerea  operelor artistului în viitorul Muzeu Național. De fapt, în spatele acelor discuții s-a aflat o fabuloasă ofertă: Brâncuși a dorit să doneze statului român toate lucrările pe care le mai avea,în posesie, precum și tot atelierul său, relicve de suflet care, din păcate, acum, fac mândria Parisului. Era vorba despre 230 sculpturi cu tot cu soclurile lor, 41 desene, 1600 fotografii și clișee, plus uneltele și mobilierul aflate în atelierul lui Brâncuși din Impasse Ronssin nr. 11. În loc să accepte această ofertă generoasă, autoritățile de la București au târât-o în mlaștina politicii. Cert este un singur lucru: lui Gheorghe Gheorghiu-Dej i s-a raportat că „Operele lui Brâncuși sunt niște opere pe care le-ar putea face orice țăran neinstruit.” Motiv pentru care el a decis că: „Operele lui Brâncuși nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!”. Refuzat în acest mod umilitor, Brâncuși a renunțat, la 1 august 1951, la cetățenia română. Un an mai târziu a primit cetățenia franceză. Așadar, la moartea sa care a survenit pe 16 martie 1957, Brâncuși era cetățean francez. Motiv pentru care nu este deosebit de clar cum ar putea fi de acord statul francez să-și exhumeze un cetățean, (chiar dacă de altă origine națională), și să-l trimită înapoi, pe meleagurile în care a văzut lumina zilei. Legenda, comunicată de Teofil Ionescu, episcopul ortodox al Parisului, afirmă că, înainte de a muri, Brâncuși ar fi spus: „Mor neîmpăcat sufletește că nu pot să-mi dau sufletul în țara mea și voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea…“. Neconsemnate oficial, aceste vorbe  nostalgice nu țin loc de testament, și nici nu justifică, din punct de vedere strict juridic, un argument în favoarea readucerii osemintelor lui în țară.
Dar nu numai atât. Doina Lemny, cercetător la Muzeul Național de Artă Modernă – Centrul „Pompidou“ din Franța, unul dintre marii specialiști brâncușologi, a declarat referitor la inițiativa de repatriere a osemintelor lui Brâncuși:„Tot ce se vehiculează acum – «Brâncuși al nostru», «revenirea osemintelor lui Brâncuși» – sunt niște comedii care nu trebuie luate în seamă. Ideea mea este următoarea: Brâncuși a trăit 50 de ani la Paris, unde a ajuns în 1904 și a murit în 1957; acolo și-a creat opera și capodoperele au ieșit acolo. Brâncuși a decis. Asta nu înseamnă că s-a supărat pe țară, dar a decis să-și aleagă drept moștenitori cuplul de români Natalia Dumitrescu și Alexandru Istratie. Tot Brâncuși a decis, în cunoștință de cauză, să fie înmormântat în Cimitirul Montparnasse. Nu găsesc că asta a însemnat că el și-ar fi întors spatele țării. Dimpotrivă! Consider că a fi înmormântat în Cimitirul Montparnasse este și o onoare, fiind atât de multe personalități în acel cimitir. Dar nici o națiune nu-și cere osemintele fiecărui reprezentant cultural. Deci, trebuie să ne calmăm! ?ê?£i unde să punem acele oseminte!? Hai să fim serioși.”. ?ê?£i probabil că specialista are dreptate. Unde să fie depuse osemintele genialului Brâncuși? La Hobița, unde noi, cei din zilele noastre, probabil cu nimic mai buni decât bolșevicii anilor 50, nu am fost în stare să-i păstrăm nici măcar casa în care s-a născut? Sau poate la Târgu-Jiu, orașul care niciodată nu a fost în stare să-i păstreze și să-i pună în valoare superba moștenire culturală pe care ne-a lăsat-o? Ori poate că la Bellu? Nu, nici măcar acolo, căci probabil oasele lui nu ar avea loc din cauza mahalagiilor politici care au năvălit și acolo. ?óÔé¼?¿

Vasile Surcel