Iliescu – urât chiar și de tovarășii săi. Ceaușescu – mai viu decât el, în sondaje

Ion Iliescu a fost huiduit, joi, de câteva zeci de revoluționari, adunați la sediul PSD din Băneasa. Protestul a avut legătură cu faptul că revoluționarii n-au fost consultați în privința numirii unui nou secretar de stat la Secretariatul pentru Problemele Revoluționarilor, post rămas liber după ce Victor Ponta l-a demis, luni, pe Sorin Meșter, numit în  funcție în luna mai. Revoluționarii au așteptat mai multe ore în fața PSD iar atunci când au înțeles că nu vor fi băgați în seamă de nimeni, au început să-i huiduie pe toți, inclusiv pe Iliescu cel căruia i-au cerut demiterea din funcția de președinte onorific al revoluționarilor. Primit cu atâta dragoste și entuziasm de foștii săi „camarazi“, răpănoasa codoașă politică Ion Ilici Iliescu a preferat să nu dea ochii cu ei, motiv pentru care a părăsit clădirea pe ușa din dos, ferit de ochii protestatarilor. Pentru Ilici, huiduielile de ieri n-au fost chiar o premieră. La începutul lunii septembrie, când a avut tupeul să dea ochii cu alți revoluționari care, adunați în fața sediului PSD din ?ê?£oseaua Kiseleff, l-au huiduit și i-au „urat de bine“ exact cum le-a venit la gură. Iar toate aceste manifestări de „simpatie“ n-au venit din neant. Adevărul este că, de vreo câțiva ani încoace, Ion Iliescu a intrat într-un con de umbră. În schimb acum, la 23 de ani de la celebra execuție de la Târgoviște, Nicolae Ceaușescu pare a fi cu mult mai vioi decât fosila încă vie, care răspunde la numele de Ion Iliescu.

La concurență cu Ceaușescu

Proverbul care spune că „Decât un erou mort, mai bine un măgar viu“ este infirmat, din ce în ce mai des, de comparația pe care tot mai mulți români o fac între Nicolae Ceaușescu și Ion Iliescu. În cazul nostru „măgarul viu“ este, bineînțeles Iliescu. Iar „mortăciunea“ este, negreșit, Ceaușescu. Executat, acum 23 de ani, îngropat „la secret“ într-o criptă din Cimitirul Ghencea, exhumat și reînhumat între timp, „Nea Nicu“ pare a deveni, de la o zi la alta, din ce în ce mai viu și, culmea, mai apreciat decât era chiar și pe vremea când trăia. În schimb, Ion Iliescu, deși se agită, dă din mâini, trăncănește vrute și nevrute, se rățoiește la toată lumea, a intrat într-un con de indiferență care-l îndepărtează, tot mai mult, de români. Români care par să-l ignore mai abitir ca pe un mort deja dus la groapă. La groapa istoriei? Ei, încă nu! Acum, pe Iliescu cel de altă dată, îl mai vedem doar la sfârșit de an, când televiziunile își reamintesc de Revoluție. ?ê?£i de modul în care, atunci, în ultimele zile ale anului 1989, răsărit brusc dintr-un anonimat frate bun cu neantul, s-a cocoțat pe valul noii puteri, autopropus, „ultimul pe listă cu voia dumneavoastră“, pe lista CFSN. Dar, epoca lui cu adevărat glorioasă, când aproape că a egalat „performanțele“ electorale atinse, cândva, de Ceaușescu, a început în 1990, când alegerile din „Duminica Orbului“ l-au cocoțat în fruntea statului, ales de 85,07 la sută dintre românii cu drept de vot prezenți la urne. Pe atunci, „nea Nicu“ era încă înjurat de majoritatea românilor. Români fanatizați, care-l venerau pe Iliescu mai abitir ca pe sfintele moaște. Motiv pentru care, săptămâni și luni la rând, hoardele de „proletari“ au umblat pe străzi urlând bezmetice: „Iliescu te iubim, că ca tine nu găsim“ ori „Iliescu apare, soarele răsare“. Iar prin Moldova îi cereau: „Iliescu să fii tare, cum a fost ?ê?£tefan cel Mare“. Iar pe vremea aceea, Iliescu a fost, într-adevăr, „tare“: veșnic zâmbitor, a asmuțit asupra Capitalei hoardele de mineri, care au făcut prăpăd și au adus aici iadul pe pământ. Ce-i drept, Iliescu avea și contestatari, recrutați mai ales dintre nenorociții de intelectuali. Cândva, pe vremea „Golaniei“ din Piața Universității, era huiduit zilnic și cu atâta vehemență încât bancurile vremii începuseră să afirme că adevăratul său nume nu este Ion Iliescu ci „Jos Iliescu“.
Dar vremea a trecut și, din păcate, fără folos. Cei mai săraci români, concentrați mai ales la sate și în orașele mici din Muntenia, Oltenia, Moldova și Dobrogea, au continuat să-l divinizeze pe Iliescu cel veșnic zâmbăreț, care nu rata nici o ocazie să se hlizească mai larg și mai des decât proasta venită la târg. Un zâmbet forțat și tâmp, de fapt un rânjet continuu care adusese după el și un alt banc. Un banc scurt și percutant: „ De ce are Iliescu urechi? Ca să nu râdă de jur împrejur.“ Dar cu toate acestea, Iliescu, precum Ceaușescu însuși, a fost ales, reales și răsales până  a ajuns „la al en-șpelea mandat“. Ce făcea „nea Nicu“ în tot acest timp? Nimic. Stătea întins în cripta lui rece, unde se preschimba într-o mână de oase din ce în ce mai seci. ?ê?£i aștepta. În mod cu totul surprinzător, și cu toate că el personal nu mai avea cum să facă ceva, timpul însuși, aliat cu ticăloșia noilor politicieni, a lucrat, în favoarea memoriei sale. FSN-ul a năpârlit precum cioara vopsită și s-a tot preschimbat, ba în PDSR, ba în PSD. Toate au fost partide zise „criptocomuniste“, în jurul cărora Iliescu a roit și a bâzâit, mai gălăgios decât o muscă bezmetică prinsă între geamuri. Odată cu trecerea vremii, mult-visata „modernizare“ a României a evoluat, rapid spre ceea ce chiar Ilici a numit, cândva, „capitalism de cumetrie“.
Încă de la început, „nea Nelu Cotrocelu“ s-a ferit ca dracu de tămâie să ia, vreodată, o decizie fermă. Mereu a fost adeptul unei temporizări păguboase, care l-a făcut ca, indiferent de problemă i s-ar fi cerut să rezolve, a sucit-o, a învârtit-o, a alergat-o pe după salcâm pentru ca, până la urmă, s-o băltească într-o veșnică  așteptare păguboasă. Iar rezultatele s-au văzut rapid. Vândute pe nimic, fostele  mari întreprinderi s-au închis și au lăsat pe drumuri sute de mii de șomeri. ?ê?£omeri care au îngroșat armata de sărăciți ai unei „tranziții“ din care nu am ieșit nici până în ziua de azi. Iar asta s-a petrecut în vreme ce borfașii lumii politice, împreună cu rudele și acoliții lor, așa zișii mari afaceriști, s-au procopsit peste noapte. Motiv pentru care fosta mare iubire pentru Iliescu s-a preschimbat, încet, încet, în ură. Sau în cel mai bun caz în indiferență. Iar foarte mulți dintre foștii lui „fani“ au început să se gândească, tot mai des și tot mai nostalgic, la vremurile lui Ceaușescu.
 
Ceaușescu, să ne ierți…

Primele semne de resuscitare a memoriei lui „Nea Nicu“ s-au făcut simțite încă de prin 1992-93 când, mai ales de 26 ianuarie, de ziua lui de naștere, pe mormântul din Cimitirul Ghencea au început să apară coroane de flori. Atunci, în primii ani erau doar câțiva năpăstuiți care, măcinați de o nostalgie tardivă, se adunau acolo pentru a depăna amintiri despre „Mărețul Cârmaci“. Dar, ulterior, numărul lor a crescut. Iar la mijlocul anilor 90, Iliescu a trebuit să îndure una dintre cele mai mari umilințe: la un miting, manifestanții, nu neapărat nostalgici ai „Cârmaciului“, au scandat, plini de năduf: „Ceaușescu să ne ierți, în Decembrie am fost beți“. Au fost doar câteva cuvinte care ascundeau însă în miezul lor, cea mai dură contestare atât a rostului Revoluției din 1989 cât și a rolului jucat atunci de Iliescu însuși. Apoi, după alegerile din 2004, a început să devină, din ce în ce mai clar că domnul-tovarăș Iliescu a pornit pe o pantă descendentă. Din ce în ce mai bătrân, arătându-și din ce în ce mai evident originea etnică „made in Oltenița“, s-a preschimbat într-un soi de bunicuță care, deși moartă de mult (din punct de vedere politic, bineînțeles) mai este ținută la geam de nepoții, care ar fi în stare să o și împăieze, doar ca să-i poată lua pensia. De atunci, el a fost trecut pe linie moartă, în poziția de președinte de onoare al unui PSD oportunist, care se „ciocoiește“ de la o zi la alta.
De fapt, în ultimii ani n-au fost puțini românii care s-au arătat convinși că, dacă ar mai fi trăit, Ceaușescu era ales fără, mari probleme și la un „scor“ confortabil, votat de astă dată de oameni veniți la urne de bună voie și nu mânați de la spate, ca pe vremuri. Semnul clar al revenirii lui „nea Nicu“ în sufletele românilor s-a petrecut în acest an, spre sfârșitul verii. Iar această simpatie n-a fost constatată empiric, urmărind discuțiile purtate prin tramvaie ori în metrou. Nu, acest „barometru“ de opinie a fost realizat cu respectarea regulilor riguroase ale socilogiei. Un sondaj al Institutului Român de studii Sociale – IRSS, a luat în calcul rezultatele obținute în trei zile diferite, dintr-un interval de patru luni, respectiv zilele de 26 martie, 8 mai și 27 iunie. Ocazie cu care specialiștii au aflat ceea ce deja bănuiam. ?ê?£i anume că „majoritatea respondenților sunt nemulțumiți de clasa politică, în general“. La întrebarea „Cum credeți că este acum imaginea României în Europa?“, 71 la sută dintre cei chestionați au fost de părere că  imaginea actuală este „destul de proastă.“ ?ê?£i, cam în aceeași perioadă, un alt sondaj, realizat de „Public – Affairs“, între 14 și 18 iulie, a arătat că după 23 de ani de democrație mimată și de capitalism olog, „53 la sută dintre români au susținut că ar reveni la comunism“. Iar asta pentru că „socialismul a fost bun, dar directivele regimului Ceaușescu au fost aplicate prost“. Cum adică 53 la sută? Păi dacă ar mai fi trăit și ar fi participat la alegeri „democratice“, la un asemenea scor electoral „nea Nicu“ era ales, fără nici o problemă, din primul tur de scrutin. Ei, ce chindie ar mai fi fost să-l auzim pe „nea Nicu“ criticându-l pe Iliescu  și acuzându-l că „a întinat nobilele idealuri ale capitalismului“. Iar această reevaluare a „Mărețului Cârmaci“ are niște motive clare: 51 la sută dintre români sunt convinși că actualii politicieni fură pe rupte din banii publici. Iar asta în timp ce 31 la sută sunt convinși că aceiași politicieni sunt doar niște mincinoși ordinari. De curând, ziarul „Adevărul“ a publicat un articol care încerca să afle „Care a fost cel mai bun conducător al României din ultimii 85 de ani?“. În mod cu totul neașteptat, dezbaterile care au urmat au demonstrat că românii îl consideră pe Ceaușescu „cel mai bun șef de stat pe care l-a avut țara noastră“. Pe locul doi era menționat Regele Mihai iar pe trei, spre marea ciudă a ULS-iștilor, Traian Băsescu. Iar ca un paradox al istoriei Gheorghe Gheorghiu Dej și Emil Constantinescu sunt pomeniți, la egalitate de puncte. ?ê?£i după ei Regele Carol al II-lea. Ion Iliescu? Hoașca este la coada cozii, apreciat de un singur „simpatizant“.
Ce face bătrâna cotoroanță Ion Iliescu în timp ce cadavrul lui „nea Nicu“ îl depășește în sondaje? Mai nimic. Se joacă pe blogul personal de pe care, neîntrebat de nimeni, își dă cu părerea despre orice-i trece pe sub pălăria de care nu se desparte niciodată. Spre deosebire de Ceaușescu, numele lui nu mai apare prin sondajele de opinie nici măcar la rubrica „și ceilalți“. Iar în ceea ce privește dragostea pe care i-o arată mulțimile, aceea s-a evaporat de mult. Acum, chiar și revoluționarii îl huiduie cât îi țin bojocii. ?ê?£i la un moment dat, un protestatar a aruncat spre el un pumn de mărunțiș. Dar cea mai mare dovadă de „dragoste“ i-a arătat-o alt protestatar care a aruncat  după el cu un ou. Păi ce vreți mai mare dovadă de dragoste decât să prăpădești un ou pe scăfârlia năpârlită a lui Iliescu? ?ê?£i asta tocmai acum în vremuri de criză?

Vasile Surcel