Lumea anticarilor: veșnicia trăiește ascunsă printre cărți

Cartea, o prezență atât de banală acum, încât aproape nici n-o mai băgăm în seamă. Și nici nu mai avem timp să observăm că, la fel ca oamenii, cărțile, mai mari sau mai mici, noi sau tipărite cu secole în urmă, volume de o superbă eleganță ori simplă maculatură, toate au o viață a lor. O viață uneori banală, alteori spectaculoasă. Iar atunci când este vorba despre cărți rare pe care bibliofilii pătimași le vânează cu o patimă voluptatuoasă, ori despre cele obișnuite, în viața cărților, dar și în a noastră, intervin anticarii. Aparent, doar niște negustori. Da, dar niște negustori de elită. Pentru că, atunci când se respectă, anticarii nu sunt doar comercianți ci oameni de spirit, dăruiți cu simț artistic și bun gust rafinate prin contactul cu înțelepciunea tipărită în vremuri trecute. Un asemenea „păstor de cărți”, este Lucrețiu Tudoroiu, pe care-l găsim aici, în buricul Capitalei. De când se știe, el a trăit doar printre cărți. Anticar, dar și bibliofil pasionat, robit  plăcerii de a răsfoi o carte rară, el este unul dintre bucureștenii familiarizați cu ceea ce, fără a exagera, putem numi „viața secretă” a cărților.
O viață despre care vorbește oricând și cu mare plăcere, în fața unei cafele molcom aromitoare. „Cartea a fost, dintotdeauna, o marfă căutată. Înainte de inventarea tiparului, manus­crisele copiate cu migală, luni și ani la rând costau o avere. Abia după Guttemberg prețurile au scăzut, iar cărțile au devenit ceva mai accesibile. Dar nu atât de ieftine încât să se găsească pe toate drumurile. Apoi, odată cu trecerea timpului, alături de cei care căutau noutățile de ultimă oră a apărut o specie nouă: colecționarii de cărți, cu cât mai vechi cu atât mai scumpe. Iar existența lor a dus la apariția noastră, a anticarilor”. Despre anticari s-a vorbit mereu cu respect. Ce-i drept uneori, mai ales pe vremea regimului comunist, s-a tot pomenit și despre o „mafie a anticarilor”, pe care nimeni nu știa cum și unde s-o localizeze. Periodic apăreau însă zvonuri despre acest „sector ocult” al vieții culturale. Se auza despre vreo rarisimă lucrare medievală, ori despre un exemplar al „Bibiliei lui Șerban Cantacuzino“, comori pe care cineva… l-ar fi vândut cuiva… Erau doar povești? Aveau vreun miez de adevăr? Nu conta! Toate aveau în centrul lor CARTEA. Dar și pe slujitorii săi din umbră – anticarii.

Călători printre veacuri

Spunea cândva bătrânul cronicar: „… nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toata viața omului zabava decât cetitul cărților”. ?ê?£i avea dreptate: pe vremea lui cartea, cu adevărat izvor de înțelepciune, era o desfătare a minții și o încântare a simțurilor. Hârtia, marfă încă rară, produsă aproape artizanal în ateliere specializate era plăcută vederii. Iar atingerea ei dădea un fior, pe care cărțile vechi de secole nu l-au pierdut nici până azi. Privită în lumină, pagina lor tipărită scoate la iveală filigranul subtil, aproape ca o stemă princiară. Apoi venea plăcerea ochiului, atins magic de frumusețea scriiturii cu literele unei caligrafii ciudate, soră bună cu arta. Iar ilustrațiile, migălite de mâinile dăruite cu har dumnezeiesc ale unor tipografi măieștri… ei, da, avea dreptate Miron Costin, nobilul cronicar al vremurilor de demult. Vremuri în care cartea era prețăluită în pungi cu galbeni, sume imense care valorau, uneori, cât o moșie. Încă rare, cărțile erau niște capodopere, obiecte de lux tezaurizate în bibliotecile boierilor destupați la minte.
Anticar cu experiență, Tudoroiu este pasionat și de un soi mai aparte de istorie, pe care o numește „memorie vizuală și culturală”. O istorie a vieții de zi cu zi, pe care mediile academice o trec, de obicei, sub tăcere. Vorbind despre bibliotecile de acum câteva secole, ne-a relatat că, inclusiv în Evul mediu occidental, cartea era prețuită, iar câteva zeci ori sute de volume adunate într-o bibliotecă de familie erau un semn de opulență pe care și-l permiteau doar marile case nobiliare, un blazon care ilustra locul ocupat de  posesorul ei pe scara ierarhiei sociale. În secolele XVII -XVIII, biblioteca propriuzisă era o mobilă superbă, cioplită în lemn prețios, cu geamuri din sticlă manufacturată, un articol încă rar și aceasta. Date fiind prețul imens al cărților, bibliotecile se umpleau greu, uneori în câteva generații. Dar,  pentru că distanța dintre rafturile unei asemenea „mobilie” era fixată, odată pentru totdeauna, cărțile mai mari decât aceasta erau, pur și simplu, scurtate până la „cota” optimă. ?ê?£i abia după aceea erau ferecate în legături măiestre care le sporea atât valoarea cât și calitatea artistică. Iar această operație de scurtare era făcută ori de câte ori cartea își schimba stăpânul, în cazul în care trebuia să încapă între alte rafturi, mai apropiate între ele. Acesta este motivul pentru care cărțile din secolele trecute aveau niște margini late, fără text sau ilustrație. Bineânțeles că pentru bibliofili, cele mai prețioase cărți sunt cele care au avut parte de cât mai puține „amputări”. Din păcate, majoritatea bibliotecilor medievale de pe la noi, ale marilor boieri ori ale voievozilor din Valahia și Moldova, s-au risipit în cele patru zări. Pasionat și de istoria meseriei sale, Lucrețiu Tudoroiu ne-a relatat că, la noi, primele rudimente ale acesteia au apărut după 1860, când anticarul era rudă bună cu negustorul de vechituri. De obicei era vorba despre „telali” evrei care au  observat că și cartea veche poate fi o marfă aducătoare de oarece câștig. Inițial erau doar cărți religioase. Apoi, în anii care au urmat, comerțul cu cărți, inclusiv anticăria s-a dezvoltat în pas cu societatea. Ușor, ușor, cartea laică a luat locul celei religioase, iar anticarii au început să activeze pe lângă editurile „civile”. „În acea perioadă, anticarii făceau ceea ce noi numim «colportaj», un soi de comerț la bucată cu produsele editurilor. Pe atunci cărțile pentru oamenii de rând, cele zise populare, se publicau în fascicole, sau «făscioare» cu li se zicea. Iar prețul unei fascicole era de doi sfanți”. După 1864, câțiva dintre cei mai activi anticari din Capitală s-au stabilit în jurul Universității București, ai cărei studenți le erau clienți fideli. Încă nu existau clădiri specializate, iar „anticariatele” erau doar niște dulapuri din lemn care noaptea erau ferecate cu lacăte grele. După lăsarea întunericului, aceste prăvălii semi-ambulante erau păzite, bineînțeles contracost, de vardiștii care veau „misia” de a patrula prin zonă. În deceniile care au urmat, anticarii au continuat colaborarea cu editorii de carte, cărora le asigurau, „difuzarea” produselor.  Astfel că, pe la 1900, Isac Eschenasy, era un editor – anticar  deja consacrat, care avea dreptul de a deține o ștampilă pe care o aplica pe „marfa” care-i trecea prin mână. Adevăratele anticariate, găzduite  în clădiri speciale aveau să apară ceva mai târziu. La începutul sec. XX, prin anii 20, pe când Bucureștiul se lăuda că ar fi „Micul Paris”, la inițiativa și cu străduința lui Nicolae Iorga, a luat ființă „Casa Anticarilor”. Situată în Piața Belvedere la nr. 2, undeva în spatele Palatului CEC, aceasta era o clădire cu o arhitectură interesantă, cu încăperi amenajate special, dotate cu rafturi pe care erau expuse cărțile scoase la vânzare. Cu siguranță că, find și el un pasionat bibliofil, Iorga a trecut adeseori pragul acelui „templu” al cărțiilor. ?ê?£i în acea vreme, tot evreii dețineau monopolul „în branșă”,  anticăria fiind, nu de puține ori, o afacere de familie. Acolo, în „Casa Anticarilor” și-au desfășurat activitatea Fogel Israel, Pach Soil și Pach  Mișu, ori Goldenberg Moritz. Erau vremuri bune, în care anticăria devenise o afacere profitabilă. Totuși, nu era „rezervată” doar specialiștilor evrei. Au existat și români care îmbinau munca de editori cu cea de anticari. Un asemenea caz a fost, „Librăria universitară Ion Cărăbaș” patronată de un român sadea care s-a impus în lumea cărților. În plus, marii bibliofili, colecționari pasionați de cartea veche erau adeseori și anticari. Iar în această privință, celebrul critic literar Șerban Cioculescu este un bun exemplu. Acum, foarte puțină lume mai știe că el a fost un bibliofil de marcă, posesor al unei superbe colecții de carte medievală, europeană și românească. Ei bine, în anumite perioade ale vieții sale, Șerban Cioculescu s-a ocupat și de anticărie.

Pe vremea „Epocii de aur”

Este drept că, în primii ani ai regimului comunist, semianalfa­beții activiști de partid nu dădeau multe parale nici pe cultură și nici pe cărți. Dar, odată cu trecerea timpului, situația s-a schimbat iar cuvântul scris, adunat în pagini tipărite a început să aibă din nou, căutare. Iar în anii de sfârșit ai „Epocii de Aur” lectura devenise una dintre ultimele „redute” ale libertății noastre interioare. Erau vremuri care, acum, ni se par oarecum ciudate. Vremuri în care cărțile bune erau o marfă rară procurată, de obicei, „pe sub mână“. Iar asta însemna că până la cititor, ea circula pe „poteci“ încâlcite, parcurse ba la lumina zilei, ba pe trasee discrete, știute doar de „inițiați”. Dar dacă erai un bibliofil fanatic și-ți doreai cu ardoare o carte rară, sursa cea mai bun era tot anticariatul. În 1989 le găseai, răspândite prin tot orașul: mici încăperi sufocate de mirosul greu de hârtie veche și prăfuită, cu multe rafturi cocoșate sub grămezi de maculatură. Ei bine, acolo, în spatele unei aparențe decadent-decrepite, ochiul cunoscător descoperea, uneori, adevărate comori. Privind cu detașarea dată de trecerea ultimelor două decenii, Lucrețiu Tudoroiu are acum imaginea clară a fenomenului: „În ceea ce privește organizarea, până în 89, anticariatele aveau toate calitățile și defectele comerțului socialist. Vânzarea și cumpărarea de carte veche era instituționalizată, de fapt era monopol de stat. Prin anii '60 mai existau încă anticari individuali, care se mișcau liber pe piață. Dar, în anii '80, vânzarea de carte veche în afara cadrului oficial, adică în anticariatele de stat, era considerată speculă și intra sub incidența legii“. Rafturile prăfuite erau însă „vârful aisbergului“. Adevăratele valori erau rezervate „cunoscătorilor” care, aflând de existența lor, le comandau și le primeau direct din mâna anticarului. Iar pe atunci, chiar și în acele vremuri crepusculare, anticarii adevărați erau niște personaje mult mai complexe și mai exotice decât păreau la prima vedere. „Unii, educați și deosebit de rafinați, veneau direct din anii interbelici, oameni deosebiți, buni comunicatori, cu vaste contacte interumane, întinse în toate mediile sociale.” Alții, la fel de competenți, erau cei care „uceniceau” pe lângă cei dintâi. Incluși în elita bucureșteană a breslei, Enescu, Mihuț, Akterian ori Sterescu au fost doar câteva dintre celebritățile domeniului. Au existat chiar și dinastii de anticari, cazuri în care membrii unei familii, precum Ballak, și-au predat ștafeta de la o generație la alta.

Intermediarii

Vânzătorul jovial, care te conducea printre rafturi și, dacă erai  curios, îți povestea toată istoria unei anume cărți, era doar fața vizibilă a „afacerii“. Veriga ocultă, ascunsă dar indispensabilă, era „interme­diarul“, omul de legătură între anticariat și „clienții“ doritori să vândă cărți rare. Clar că acesta nu făcea „muncă voluntară“: ca orice intermediar, ,,geambașul de cărți“ primea un comision. Comision preluat de anticariat și inclus în prețul de vânzare al cărții. Existau și „intermediari“ solitari. Dar viața lor era mai complicată: majoritatea se aflau, într-un fel sau altul, în atenția Securității. Sau, după cum spune Lucrețiu Tudodoroiu: „Pe atunci, ca să fi intermediar pe cont propriu, ori trebuia să ai nervi de oțel și un noroc fără margini, ori să faci parte din ceea ce acum se numește «sistem», adică să colaborezi cu băieții cu ochi albaștri”. Intermediarii pe cont propriu ori erau urmăriți de Securitate, ori erau „turnători”. Ori și una și alta. Asta pentru că vânzarea unei biblioteci de valoare putea să fie un semnal că proprietarul va pleca din țară. De obicei ilegal. Iar informațiile privitoare la acest aspect erau foarte importante pentru cei de la „Secu“.
Marea „lovitură“, visată de orice anticar, era achiziția integrală a unor biblioteci particulare. Cărțile se cumpărau „en gros“ și se vindeau „la bucată”, adeseori la un preț piperat. Astfel, au reintrat „în circuit” cărțile de specialitate ale unor avocați sau medici celebri, dar și ale unor oameni de cultură despre care acum învățam la școală. În anii 80, demolarea vilelor din zona Uranus a adus pe piața cărților foarte multe biblioteci scoase la vânzare. Obligați să se mute la bloc, în apartamente de două-trei, maxim patru camere, foștii proprietari au trebuit să renunțe la cărțile lor, adunate de-a lungul câtorva generații. Acum, cartea tipărită pare a fi un actor bătrân care se pregătește să iasă definitv din scenă. Iar mulți cred că locul său va fi ocupat, de calculator. Iar învățătura și înțelepciunea ne vor fi oferite, facil de Google, Wikiedia și cine știe ce alte invenții asemănătore. Poate că această substituire chiar va avea loc. Iar, dacă ea  se va petrece, noi toți vom fi, chiar dacă n-o să băgam de seamă, cu mult mai săraci: ecranul rece al computerului n-o să aibă, niciodată, căldura vie a paginii tipărite, răsfoită domol în ceas de tihnă.

Vasile Surcel