Maneaua tragi-comică din lumea poeților ?ê?£t.O Iosif și Dimitrie Anghel

Natalia Negru, iubita împușcată în fund

?ê?£t. O. Iosif și Dimitrie Anghel sunt  doi dintre marii noștri poeți cărora istoria culturii românești le-a păstrat numele adunate, cu sfințenie, din poeziile strânse în volume, ori publicate separat în revistele literare de le începutul secolului trecut. Generații la rând, elevii au învățat la școală despre ei, din  manualele care le prezentau versurile superbe venite, parcă, pe aripile unor  fluturi coborâți printre noi din lumea sublimă a visului poetic.

 Pentru foarte mulți dintre noi cei fascinați de opera lor literară, poeții sunt un soi aparte de îngeri dăruiți cu harul de a crea o altă lume cu mult mai frumoasă decât lumea noastră cea adevărată. Așa este.?ê?£i e bine să fie așa. Căci, odată coborâți cu picioarele pa pământ, în lumea noastră terestră, poeții, la fel ca orice alți artiști, sunt și ei doar niște oameni, cu o viață mai mult sau mai puțin banală. Dar, în cazul celor doi poeți, viața lor, mai ales cea erotică, a fost pigmentată cu o serie de episoade tragi-comice pe care, dacă ar fi auzit vreodată de ele, alde Guță, Salam ori Adi de la Vâlcea le-ar fi preschimbat, pe loc în niște manele care s-ar fi bucurat de mare succes prin cârciumile de mahala.

Un cuplu poetic ciudat

Încă din primii lor ani de viață, atât ?ê?£t. O. Iosif cât și Dimitrie Anghel au ieșit oarecum din tiparele banale în care se înscriu copiii obișnuiți. Născut în Moldova, pe 16 iulie 1872, Dimitrie Anghel era urmașul unei familii greco-armânești care, la un moment dat, reușise să se strecoare în lumea bună a Iașului de la sfârșitul 19. Dar, la un moment dat, afacerile părinților săi au intrat în declin, iar familia Anghel a început să scapete. Cu toate acestea, chiar și după moartea ambilor părinți, el împreună cu ceilalți trei frați, crescuți de rudele apropiate au beneficiat de condiții de viață îndeajuns de bune încât să-și poată desăvârși educația. Probabil că asta nu a fost însă de ajuns: Dimitrie, pe care apropiații îl alintau Mitif, a crescut marcat de lipsa afecțiunii materne și veșnic nemulțumit de autoritarismul afișat de tatăl lui. Elemente de psihologie primară care l-au preschimbat într-un veșnic rebel, care toată viața lui a încălcat cele mai multe dintre tiparele unei banale existențe mic-burgheze. Cel de al doilea membru al acestei complicate „ecuații” literare a fost ?ê?£t. O. Iosif , și el un poet deosebit de apreciat. S-a născut la Brașov, pe 23 octombrie 1875, în familia profesorului ?ê?£tefan Iosif. Printr-o decizie cel puțin ciudată a părinților săi,  Octavian și-a petrecut primii ani de învățământ la școala de fete din oraș. Motivată de faptul că aceea era școala cea mai apropiată de casă, această decizie își va pune amprenta, probabil deosebit de adâncă, asupra sufletul lui ?ê?£t.O.Iosif. Marcată de o gingășie aproape feminină, poezia lui pare a-și trage seva secretă exact din vremea petrecută nu printre colegi zburdalnici și puși pe șotii masculine,  ci printre eleve-fetițe înclinate mai tot timpul la visare.

Ai noștri tineri la Paris învață…

Cei doi tineri poeți și-au început carierele literare separat, fiecare cu realizările lui artistice, care le adusese o oarecare notorietate. Marcat de pecetea genialului Eminescu, Dimitrie Anghel a debutat, încă din 1890, cu niște poezii publicate în „Contemporanul”. După care a plecat în străinătate. Mai întâi a ajuns în Italia, apoi în Franța după care a vizitat Spania, Elveția și din nou Italia. tot timpul și peste tot a fost în contact cu boema artistică occidentală, dar și cu cea de acasă. La rândul său, ?ê?£t. O. Iosif  a avut parte de un debut fulminant în cariera literară. Primele poezii le-a licat în 1892în „Revista ?ê?£coalelor” din Craiova. După care a fost redactor la „Semănătorul”. Apoi a colaborat la „Adevărul” și ,,Adevărul ilustrat”, „Convorbiri literare”, Cumpăna -al cărei fondator a fost alături de M.Sadoveanu, „Curierul literar”, „Epoca”, „Epoca literară”, plus „Familia” și multe alte reviste literare ale vremii. Marea cotitură a vieții sale s-a pertecut în 1901 când, aflat pa Paris, l-a cunoscut pe Dimitrie Anghel. Aparent, ei erau niște firi total diferite. Anghel, un soi aparte de aventurier, un extrovertit dominator, bun de gură, care avea tot timpul „vorbele cu el” și le folosea din plin, adeseori într-un mod vecin cu agresivitatea. În schimb, ?ê?£t. O. Iosif era un boem incurabil, de o subtilitate și sensibilitate aproape feminine. Pe de altă parte, ei aveau și o serie de calități comune: ambii erau, fiecare în felul său, niște visători îndrăgostiți de poezie, dăruiți cu har și dornici de învățătură. Mult mai târziu, criticii literari aveau să spună despre ei că „se completau în chip fericit: pe când interiorizatul St. O. Iosif se simțea atras de exuberantul Anghel, acesta din urmă afla în persoana delicatului Iosif "reperul" literar și temperamental de care avea nevoie”. Începând cu acea perioadă, cei doi au devenit prieteni aproape nedespărțiți. Scriau împreună, iar la un moment dat au și semnat cu același nume: A.Mirea. Erau atât de apropiați încât, la un moment dat, pe seama lor a început să circule zvonul, niciodată confirmat, că prietenia lor ar fi fost ușor „pidosnică”. Oricum ar fi, cea care a reușit să spargă cercul acestei intimități literare a fost, bineînțeles, o femeie. Natalia Negru pe numele său de fată, ea a fost cel de al treilea membru al unui straniu triunghi amoros, eroină a unei povești de dragoste care, dacă nu s-ar fi  încheiat atât de tragic ar fi putut foarte bine să devină subiectul unei manele de succes. Ori măcar al unei parodii șugubețe, asemănătoare cele fredonate cu har de Nicolae Mărgineanu.

Dragoste la prima vedere

Într-o perioadă a vieții sale ?ê?£t. O. Iosif a fost custodele Bibliotecii „Fundației Carol I”. Acolo, într-una dintre cele mai nenorocite zile ale vieții lui, a cunoscut-o pe Natalia Negru, o frumoasă studentă fascinată atât de harul cât și de celebritatea de care el se bucura deja. Cei doi s-au văzut, s-au îndrăgostit iar după doar un an s-au și căsătorit. A fost căsătoria a doi visători, o fantasmă reală pornită ea însăși dintr-un vis care n-a prea avut legătură cu viața reală. Peste mulți ani, Natalia a scris volumul „Helianta”, cartea în care a povestit, cu toată subiectivismul specific unui asemenea demers autobiografic toată această  „tevatură” care i-a răscolit tinerețea. Acolo ea recunoaște că, la fel cum se întâmplă de foarte multe ori în viață, s-a îndrăgostit nu de ?ê?£t.O. Iosif, ci mai curând de fantasma unui visător. Un visător pe care ea și l-ar fi dorit preschimbat, imediat după căsătorie, într-un soț pragmatic care să lase dracu viața boemă scăldată în visătorie și să se apuce de o muncă serioasă, care să asigure familiei stabilitatea pe care o pretinde orice cucoană ajunsă la casa ei. Din păcate, el nu a vrut, sau nu a putut să se metamorfozeze în bărbatul „de casă” pe care și-l dorea ea. Sau poate că nu a fost vorba nici măcar de atât. Ci pur și simplu, de la un moment dat încolo, ea s-a cam săturat de lumea de vis, în care el o chema să trăiască. O lume himerică ce dansa, precum o fata morgana, pe marginea unei prăpăstii de nebunie poetică. Povestind despre acest eșec sentimental, Natalia Negru avea să relateze în „Helianta”: Pândisem un moment și-i mărturisisem lui Iosif că nu-l mai pot iubi din pricina firii lui de boem dezordonat, care lăsa de dorit începând de la conduita lui față de mine până la aceea față de el însusi: se neglija complet de sănătate, ca higienă, ca tot. El era bolnav, săracul, dar eu nu știam… Eu îl iubeam ca o soră. Pare-se ca nici el n-ar fi voit mai mult.". Poate că așa o fi. Sau poate că nu. Aproape de ei se afla sclipitorul Dimitrie Anghel. Cel pe care, la început, tot ea l-a descris într-un mod absolut laudativ: „Anghel era volubil și picant. Acidulat ca o șampanie. Pe urmă nu mai știu cum s-au petrecut lucrurile. Fapt e că pe mine morbidezza lui Iosif mă desprinsese de el. Încet, încet ajunsesem să-i las lui sentimentalismul iar lui Anghel erotismul…". Cuvinte frumoase, în spatele cărora se ascunde doar dorința de a-și justifica, elegant, opțiunea de a fi cea de a treia „latură” a unui banal „triunghi” conjugalo-erotic. Triunghi pe care tot ea l-a spart până la urmă: a divorțat de ?ê?£t.O.Iosif, și după un timp relativ scurt s-a căsătorit cu „șampania” Dimitrie Anghel. Femeie fără de noroc, nici prin cap nu i-a trecut că a nimerit din lac în puț. În scurt timp, viața i-a confirmat în mod dramatic ceea ce ea însăși bănuia: ?ê?£te. O. Iosif, primul ei soț chiar era grav bolnav: pe 22 iunie 1913 a murit la Spitalul Colțea, răpus de atac cerebral. Avea doar 38 de ani.

?ê?£ampania preschimbată în „harap”

Nu a trecut mult timp până când Natalia și-a dat seama că a dat-o din nou în bară. Bazată mai ales pe pe contrastul dintre personalitățile primului și a celui de al doilea soț, căsnicia ei cu Anghel s-a dovedit rapid la fel de păguboasă. Poftim de mai înțelege cum funcționează mintea unei muieri, fie ea și una frumoasă. Mult mai târziu, Natalia avea să povestească cum „șampania” s-a preschimbat, brusc, în ceva de-a dreptul hidos: "Nu-mi plăcea deloc capul lui de satir, cu bărbița spaniolă, cu fața de harap, cu ochii oblici și pătrunzători, de fachir. Avea o inteligență de rară cruzime. Mă tortura cu vorba. Zvârlea numai cuțite… Mai multe zile m-a ținut încuiată în casă, singură, ca într-un turn, sfâșietor despărțită de fetița mea, în imposibilitatea de a-mi relua libertatea, cu ferestrele mascate, cu lumina aprinsă. Simțeam pașii lui Anghel, căci venea din când în când acasă și asculta ca să știe ce fac, auzeam ușa încuindu-se după el, pașii pierzându-i-se în curte. Eram condamnată la moarte de el, pe care începusem să-l ador". Dar, de astă dată există și o „a doua opinie”. „Satirul cu față de arap a povestit și el, criticului Eugen Lovinescu despre caracterul nevestei: "E rea, rea! Din primele zile a început prin a mă persecuta la prieteni, de care ținea să mă izoleze, de literatura mea făcută înainte, din care m-a obligat să scot părul blond și ochii albaștri, sub cuvânt că aș fi avut un mare amor pentru o damă blondă".

Infernul acestei căsnicii din sublima lume a poeziei s-a încheiat brusc, precum o menea de prost gust. Aflați într-un conac, cei doi soți au reluat, și acolo, una dintre veșnicele lor certuri. Târziu Natalia Negru avea să povestească: „"Mi-a arătat că nu-l mai interesez, îmi povestea, ca să mă umilească, chiar și cele mai recente aventuri ale lui… I-am răspuns răspicat: dacă mai continui cu povestea asta, eu plec imediat! Mi-a răspuns: Dacă faci un pas, te împușc!". Ei, de aici încolo, situația a luat-o razna și a scăpat complet de sub control. Sfidătoare, femeia s-a îndreptat către ușă. Marcat și el de isteria acelui moment tensionat, bărbatul a scos, într-adevăr, pistolul și a tras asupra nevestei. În secunda următoare femeia s-a prăbușit într-o baltă de sânge. Semnul fatalității! Convins că a ucis-o, Aghel a răsucit revolverul spre propriul piept și a tras pentru a doua oară. Probabil că o fi vrut să-și tragă în inimă, dar nu a reușit decât să-și ciuruiască grav un plămân. Alertați de cele două focuri de armă, ceilalți locatari ai conacului au venit rapid la fața locului și, în scurt timp, soții Anghel au ajuns la spital: el grav rănit în zona toracică, ea împușcată în fund. Ulterior, expertiza balistică a stabilit că Anghel nici nu trăsese direct asupra ei. Încercând să o impresioneze, apăsase aiurea pe trăgaciul armei. Dar, spre ghinionul lor, tras la voia întâmplării, glonțul lovise rama unui geam și de acolo ricoșase în buca distinsei doamne. Rănită superficial, ea s-a însănătoșit rapid. În schimb, soțul său, Dimitrie ,,șampania,, preschimbată miraculos în ,,satir cu față de harap,, a murit după două săptămâni de agonie chinuitoare. Astfel se face că, în mai puțin de un an și jumătate, Natalia Negru i-a condus în mormânt pe doi dintre marii noștri poeți. Doi bărbați cu totul deosebiți care comiseseră imensa prostie de a se însura cu ea. Se spune că la înmormântarea lui Anghel, o doamnă din cortegiul funerar i-ar fi strigat Nataliei Negru:"Mizerabilo, care omori pe toți oamenii mari ai țării!". Dar poate că asta nu este decât o legendă. Însă viața Nataliei Negru pare a fi ilustrarea vie a anecdotei care spune că ,,nevasta este un animal domestic care trăiește pe lângă casa omului și se hrănește cu zilele bărbatului. Distinsa doamnă, care și-a trimis ambii soți în mormânt a trăit, nu se știe cât de fericită, până la adânci bătrâneți: a  murit în 1965, la venerabila vârstă de 83 de ani.

Vasile Surcel